A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade draga fată.
Cum ea pe coate-şi răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară.
Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: – O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină!
