Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
Cine trânti poarta?
– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui “tata-moşu”.
– “Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
– Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
– O, voinicii moşului!…
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.
– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?
– În ţara cocorilor.
– În ţara cocorilor?
– Da.
– Dar rândunelele un’se duc când se duc?
– În ţara rândunelelor.
– În ţara rândunelelor?
– Da.
– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
– Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
Bătrânul îi împăcă, zicându-le:
– Pe din două.
Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
– Jumătate mie.
– Şi jumătate mie.
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
Băiatul:
– Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:
– Ba a mea e mai lungă!
Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
– Amândouă sunt deopotrivă.
Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:
– Ce e asta, viermi neadormiţi!
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
– Lăsaţi pe copii să vie la mine!
