Într-un orăşel de munte trăia un copil răsfăţat ca un ou de cloșcă. Avea tot ce-i trebuia: munţi de jucării şi prieteni de puteai umple o poiană. Viaţa lui curgea blând și lin ca un râu de miere.
Copilul auzise vorbindu-se despre fericire, dar nu-i era foarte clar ce era cu ea. Putea fi un izvor. Sau o floare. Sau un munte de aur. Sau un animal. Nu ştia foarte bine. Simţea doar că, învăluit de fericire, nu mai aveai nevoie de nimic altceva.
Îi ascultase deseori, pe cei mari, povestind de fericire. Fiecare o vedea în felul lui. Şi fiecare o căuta cu înverşunare. Puţini însă o găseau.
Într-o bună zi copilul se gândi să-şi căute și el fericirea. Cu cât o găsea mai repede cu atât era mai bine pentru el.
Serios se puse pe treabă. Urma să caute în fiecare colţişor şi sub fiecare piatră. Fericirea se ascundea pe undeva şi el urma s-o găsească cu orice preţ.
Începu din casă.
Se uită în bibliotecă. Auzise că anumite cărţi ascund comori. Fericirea fiind o comoară se putea foarte ușor piti între două foi. Nesigur, deschise o carte la întâmplare. O răsfoi pagină cu pagină până la sfârșit. Dar nimic deosebit nu se întâmplă. Filele cărţilor erau toate la fel: albe și pline cu semne negre vopsite de un pictor înzestrat cu un munte de răbdare. Imposibil ca fericirea să fie atât de complicată – se gândi copilul.
Lângă el, pe masă, se afla o bucată de ciocolată. Mușcă cu poftă ș-o savură cu ochii închiși. Ciocolata e tare bună, își zise, dar auzise de la bunica că prea mult dulce îmbolnăvește … și odată bolnav nu mai poți fii fericit! Deci, fericirea nu se poate ascunde în ciocolată!
Undeva pe masă erau câteva monede uitate de părinți. Ochii-i străluciră fără să vrea: bani ! Cu ei ar avea tot ce și-ar dori. Apoi se gândi în viitor: Avea bani. Își cumpăra o casă. Apoi încă una, și încă una … Apoi o mașină, și încă una, și încă una … Între timp călătorea prin toată lumea… Și apoi? Nu vedea nicio finalitate la toate astea. Simțea că singurul lucru pe care îl pot face banii e să-l țină ocupat și să uite de adevărata fericire.
Încercă să nu se mai gândească la ei. Își îndreptă privirea spre pat. Pisica dormea întinsă peste perne. E plăcut să o mângâi, se gândi copilul, dar parcă asta nu-i suficient să fii fericit. Fericirea trebuia să fie imensă ca un cer sau orbitoare ca un soare. La niciun caz atât de moale precum o atingere de pisică.
Pe sobă o oală mare, plină cu mâncare, clocotea fără odihnă. Își aminti că urmează ora mesei și cât de bine se simțea când era sătul. Deseori îi vedea pe cei mari privind hipnotizați mâncarea și exclamând în mod repetat: E genială ! O mâncare așa bună n-am mâncat în viața mea! În acele momente îi era greu să înțeleagă diferența dintre om și animal. La ce bun s-a născut om, dacă se purta la fel ca un animal? Clar, el nu era așa și niciodată mâncarea nu-l va face fericit.
Deschise dulapul. Era plin de haine colorate de toate felurile. Dacă ar fi fost fetiță s-ar fi mulțumit cu atât și n-ar mai fi căutat mai departe. Dar nu, pentru el hainele nu valorau mai mult decât materialul din care erau făcute.
E clar că fericirea nu e în casă, îşi zise băiatul. Şi ieşi în curte.
În mijloc, gata de plecare, stătea mașina părinților. Se urcă și se așeză pe scaunul șoferului. Porni muzica. Apoi întoarse volanul spre stânga și claxonă scurt. Apoi spre dreapta. Apăsă puternic pedalele gândindu-se că depășeste. Apoi frână. Stătu liniștit preț de câteva secunde așteptând în zadar ca fericirea să-l inunde. Se uită prin parbriz miop: câți neuroni îți trebuie ca să fii fericit conducând o mașină? Deschise portiera și coborî fără să mai piardă vremea.
În fundul curții era cuşca câinelui. Întotdeauna i se păruse că se ascunde ceva acolo. Poate era chiar fericirea… Dar nu. Era doar un os vechi şi lucios pe care câinele îl ascundea cu lăbuţele.
Fericirea nu e nici în curte, își zise descumpănit.
Deschise poarta și ieşi în părculeţul din faţa casei. Îşi văzu prietenii jucându-se. Îi întrebă şi pe ei. Dar aceştia erau prea ocupaţi să alerge și să strige şi nu-l băgară în seamă.
Nu știa încotro s-o apuce. Fericirea nu lăsase nicio urmă. Cu siguranță se afla într-un anume loc, cu o precizie microscopică, și nici la un metru distanță n-ar fi bănuit cât era de aproape de ea.
Îngândurat plecă la voia întâmplării. Începu să întrebe oamenii pe stradă. Poate unii dintre ei o găsiseră şi-i puteau spune secretul. Dar nu. Oamenii dădeau din cap cu aer de neştiutori.
Mergea pe străzi ce se îndepărtau de casa lui. La răstimpuri se oprea şi privea în jur: asfalturi, blocuri, betoane şi termopane. Se putea oare ascunde fericirea printre ele?
Fără să îşi dea seama ieşi din oraş şi intră în pădurea ce se întindea peste zări. O lume nouă și plină de secrete i se deschide în față.
Fără să mai stea pe gânduri întrebă primele ființe pe care le întâlni în cale: veveriţele. Însă ele nu găsiseră niciun sâmbure de fericire în alune. Întrebă ciocănitoarele, dar nici ele nu găsiseră altceva decât viermișori în scoarța lemnului. Întrebă și copacii, dar aceştia, nu gustaseră ceva mai bun decât soarele şi ploaia.
Copilul deveni trist. Se părea că fericirea lui era lucrul cel mai greu de găsit din lume. Poate era într-un vârf de munte, ascunsă în cuibul unui vultur cu cioc de oţel. Sau, poate era îngropată într-o peşteră păzită de un balaur ce scuipa flăcări. Sau poate el era sortit să nu fie fericit niciodată. Clar nu era o sarcină la fel de ușoară precum i se păruse la început.
Timpul se scurse fără de știre și noaptea coborî peste pădure. Era o noapte neagră şi haină, cum numai prin pădurile dese poţi întâlni. Băieţelul vru să se întoarcă, dar nu mai găsi drumul spre casă: se rătăcise!!
I se făcu şi foame, dar acolo nu avea ce să mănânce.
Il apucă somnul, dar nu găsi niciun pat cald în care să se întindă.
Începu să plouă. I se făcu frig și începu să clănțăne tremurând. Dar nu găsi niciun acoperiș sub care să se ascundă.
Auzi lupii cum urlau. Şi i se făcu o frică ca niciodată! Dar era singur în pădure și nu avea cine să-l apere.
Trecură zile. Zile pline de foame, frig, sete şi spaimă. Se rugase neîncetat lui Dumnezeu. Rugă din suflet înfierbântată cu lacrimi.
Nu mai avea putere să alerge, nici să meargă. Abia se mai târa cu palmele rupte.
Din voia întâmplării ajunse iarăşi pe cărarea ce ducea în orășelul lui. Şi într-un târziu acasă.
Se aruncă în braţele părinților, prietenilor, câinelui, casei. Sărută bucata de ciocolată, osul din cuşca câinelui, blana pisicii …
Din ochi lacrimile-i curgeau fluviu. Era atât de bucuros: îşi găsise în sfârşit fericirea!
