POVESTEA CANTECULUI

Tocmai dincolo de zare, undeva în depărtare, chiar în mijloc de ocean şi pe insula Buian (insulă fabuloasă din folclorul ucrainean), stătea un moş sub pom şi aştepta să îi pice o pară coaptă.

Stai pe loc, nu te zori şi povestea va veni. Fete mari de o vor asculta o să aibă panglici multe şi mărgele şi inele frumuşele. Flăcăiaşii de o vor asculta, chipiuri vor căpăta, cizme drepte şi înţelepte, învăţate să se îndrepte, unde fumegă friptura şi îţi lasă apă gura.

Ei şi acum, dragi feciori şi fraţi, ascultaţi!

Trăia odată un ţăran bătrân, cu barba cât un car cu fân. Toată viaţa muncise de dimineaţă până seara şi dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bucurie îşi aminteşte, n-ar fi ştiut să îți răspundă.

De nici o bucurie nu-şi amintea…

Rău mai este să fi trăit o viaţă întreagă şi să nu fii în stare să pomeneşti un singur prilej de bucurie!

Din această pricina era tare trist bătrânul şi de multe ori mai vărsa câte o lacrimă seară.

— De ce plângi, tată ? îl întreba feciorul lui, Vaniuşa.

— De nici o bucurie n-am avut parte, se jeluia bătrânul, şi puţine zile mai am de trăit…Of, Vaniuşa băiete, de-aş găsi şi eu prilej de bucurie!…Dar tu stai cât e ziua de lungă şi tai frunze la câini, aşa că pot să-mi iau speranța de aici. Amărâtă viaţă mi-a fost hărăzită şi amărâtă bătrânețe!

Vezi tu, viaţa era tare grea pe atunci. Exista un stăpân care dăduse o poruncă tare strașnică! Astfel a ajuns tristețea să-şi întindă aripile peste lumea întreagă fără oboseală sau încetare.

De aceea oamenii munceau încruntaţi, fără veselie, râsul era pedepsit ca o fărădelege, dar pe stăpânul cel posomorât nimeni nu-l ştia şi nimeni nu îi văzuse faţă.

Trebuie să ştiţi că Vaniuşa era un flăcău în putere, cu pletele galbene ca secara şi ochii ca cicoarea, era zdravăn, drept şi alb ca mestecenii, iar inima îl trăgea spre voie bună.

Dar dacă oamenii toţi erau posomoriţi?

— De ce să nu lucrezi și tu în rând cu ceilalţi ? îl întreba tatăl, văzându-l că odată se opreşte din arat şi rămâne cu capul ridicat, ascultând fluieratul unei mierle.

Nici Vaniuşa nu pricepea ce-i cu el.

Se apuca de o treabă, ieşea, să zicem, la coasă şi un timp muncea cu toţi ceilalţi, în tăcere, aşa cum era porunca. Dar numai ce îl vedeai că se aprinde şi nu ştiu, ai fi zis că vrea să caute ceva, că nu-i mai ajungea coasa şi inima îi cerea cine ştie ce…

Se oprea, se frământa şi, până la urmă, fugea în pădure.

Acolo asculta cântecele păsărilor şi încerca să cânte cu ele. Fluiera, ciripea îşi ţuguia buzele şi nu rămânea taman el de căruță. Ascultându-l, ai fi zis că are pene şi e pasăre zburătoare, nu om cu frunte şi două picioare.

Dar ce folos? Nici versul păsărilor nu-l putea mulţumi şi Vaniuşa, acum se întorcea la coasă, acum alerga din nou în pădure.

Cu asemenea fel de a munci, mare scofală nu făcea. Bătrânul se întrista, mai cu foc plângea şi gândul unei bucurii venită prin fecior îl părăsea.

Să vă spun acum un secret: pe vremea aceea oamenii nu învăţaseră să cânte.

Uite aşa, nimeni nu ştia nici de cobză, nici de nai, nimeni nu bănuia că există asemenea instrumente de cântat.

Nici Vaniuşa nu ştia de ele, dar inima lui cerea cântece aşa cum ştiuca cere apă, şoimul, văzduh şi omul, libertate.

Neavându-le, flăcăul nu-şi găsea locul.

— Cum aş putea împrăştia tristeţea de pe lume? se întreba deseori, dar la asemenea întrebare nu-i putea putea răspunde nimeni.

Într-o zi alergă ca de obicei în pădure, lăsând secerătorii pe câmp.

Dar abia intrase în poiana unde îi plăcea să asculte cântecele păsărilor, când o ploaie năpraznică îl udă până la piele.

Începu să fulgere din ce în ce mai tare.

Nu-i bine să stai în pădure pe vreme de furtună, asta o ştia și Vaniuşa, dar ce era să facă?

Zări o scorbură mare în trunchiul unui copac şi, fără să mai stea pe gânduri, se vârî în borta care mirosea a ciupercă şi lemn putrezit.

Uimit de ce văzu pe dinăuntru, Vaniușa observă că pereții nu erau ca niște pereți normali ci păreau a fi pereții unui palat. Într-atât erau de împodobiţi cu cioplituri măiestre în adânciturile lemnului și nenumăraţi licurici străluceau ca nişte pietre scumpe.

Din scorbură pornea în jos un şir de trepte, aşternute cu muşchi moale.

– Ce-o mai fi şi asta? se întrebă Vaniuşa.

Fără să stea prea mult pe gânduri, coborî treptele, afundându-se în pământ.

În jurul lui locul se lărgea şi lumina era tot mai vie.

Scara coti apoi fără veste şi se trezi într-o grădină.

Iarba care creştea acolo era albastră, nu verde ca cea de pe pământ, şi i se înălţa până peste genunchi.

Florile erau numai de două feluri: de aur şi de argint. Dacă le atingeai, sunau uşor, ca nişte clopoţei.

Dar cea mai mare minune a grădinii erau pomii, cu trunchiurile lor lustruite şi strălucitoare ca nişte stâlpi de gheaţă.

Frunzele pomilor erau şi ele albastre, iar poamele care atârnau de crăci erau cireşe de rubin, pere de opal, nuci de smarald şi câte altele, numai şi numai din nestemate.

Iar toate minunile se oglindeau în apa de aur a unei fântâni, care cânta ca zece privighetori, ba şi mai şi.

A încremenit Vaniuşa văzând unde-l duseseră paşii şi, de frumuseţea grădinii de sub pământ, a simţit că i se taie răsuflarea.

Atunci, din liniştea grădinii, s-a auzit un glas:

— Apropie-te, flăcăule.

S-a întors Vaniuşa, a privit în dreapta, a privit în stânga: nimeni.

— Se poate să nu mă vezi? Sub un copac cu ramurile groase, pe un tron închipuit dintr-o pernă mare de catifea roşie, se odihnea o broască ţestoasă. Carapacea îi era mare cât roata carului şi împodobită cu aur, iar pe cap avea o coroniţă de flori.

— Ce te-a adus la mine, Vaniuşa? îl întreba broasca.

Apoi flăcăul își aminti de poveştile bătrânilor, care pomeneau despre Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ. Mare îi era puterea acestei acestei stăpâne broaște. Ea îi putea dărui tot soiul de minuni sau din contră să-l facă rob până la sfârșitul vieții.

— Slăvită stăpână, începu Vaniuşa, am venit…

— Lasă, Vaniuşa, răspunse ţestoasa, ştiu eu mai bine decât tine pentru ce ai venit. Tu nici nu ştii ce cauţi… Ascultă! Ţestoasa făcu un semn.

Şi, la semnul ei, în copacii de gheaţă se treziră o sumedenie de păsări, cum Vaniuşa nu mai văzuse.

Frunzele albastre ale copacilor se izbiră uşurel, se izbiră şi crengile de gheaţă şi florile de aur şi de argint, se izbiră între ele şi poamele de nestemate, iar în liniştea grădinii se ridicară atunci nişte sunete nemaiauzite, însoţite de clipocitul apei de aur.

Acum ciripeau şi păsările. Sunetele se legară, se împletiră şi așa se născu un cântec atât de lin, de dulce, încât Vaniuşa simţi din nou că i se taie răsuflarea.

I se părea că în cântecul grădinii fermecate se vorbea de satul lui, de bătrânul care aştepta de la el bucuria pe care o viaţă întreagă nu i-o adusese, de oamenii care arau şi secerau, de holdele legănate sub cerul albastru, de tot ce e frumos pe pământul scăldat în soare.

Tot fără veste așa cum începuseră să dea din aripi, păsările se opriră însă şi, nemaimişcându-se, pieri şi boarea care stârnise cântecul grădinii.

— Încă, încă ! strigă Vaniuşa. Porunceşte, slăvită stăpână, să mai bată din aripi! Vai, de-aş putea povesti şi eu atâtea prin sunete…

— Ăsta-i cântecul, Vaniuşa, răspunse ţestoasa.

— Cântecul?

— E ceea ce cauţi, fără să ştii, de atât amar de vreme. Ai vrea să cânţi şi tu? Ai vrea să împrăştii tristeţea de pe lume?

Inima lui Vaniuşa bătea ca un clopot, deoarece ştia că Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ îi putea dărui puterea cântecului.

Şopti fierbinte :

— Vreau. Mai mult decât orice pe lume… Ţestoasa îşi clătină capul.

— Ştiam eu! Dacă-i aşa, porneşte, Vaniuşa, drept înainte. Sub un pom uriaş ai să-l găseşti pe unchiu-meu, dormind. Ia seama însă, Vaniuşa, dacă se uită la tine cu ochiul stâng, o să fie mânios şi gata să te înghită. Dacă se uita cu ochiul drept, n-o să mai ştie ce să facă pentru tine şi-o să te ajute cât îi stă lui în putere. Te încumeţi să pleci ?

— Dar o să mă ajute să cânt? întrebă Vaniuşa.

— Numai el te poate ajuta, spuse ţestoasa.

— Atunci sunt gata. Rămâi cu bine, stăpână.

— Du-te cu bine, Vaniuşa.

A plecat Vaniuşa.

A ieşit din grădină şi a mers pe un câmp cu iarbă albastră. În mijlocul câmpului creştea un pom uriaş, cu trunchiul gros cât zece oameni strânși la un loc, şi sub pom dormea o namilă înspăimântătoare, cu gura cât şura.

— Să-l trezesc, să nu-l trezesc ? S-a hotărât Vaniuşa să-l trezească. Ce-o fi, să fie! A rupt o creangă din pomul cel mare şi a început să gâdile namila în ureche.

Namila s-a răsucit, s-a trezit şi a privit spre Vaniuşa cu amândoi ochii deodată. Era mânios şi în acelaşi timp gata să-l ajute.

— Ce vrei, stârpitură ?

— M-a trimis nepoata ta, ţestoasa…

— Bine că te-a trimis! V-aţi făcut un obicei, vedeţi că omul doarme şi-l treziţi pentru toate fleacurile… Mai bine te-aş înghiţi, şi gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce decât carnea de pui… Şi ce stai aşa? Acum, dacă m-ai trezit, spune ce vrei!

I-a spus Vaniuşa de cântecul grădinii, i-a spus că vrea să cânte.

— Poftim! a răcnit namila. Acum vrea să-i dau şi arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot! Altceva nu mai vrei?

— Păi de ce să-mi dai arcul? a întrebat mirat Vaniuşa.

— Vrei să mă înveţi ce să fac ? s-a enervat și mai tare namila. Fără arc şi săgeată poţi rămâne şi aici. Totuna-i!

Aşa, certându-l şi descurajându-l (ca să împace răutatea ochiului stâng), dar și ajutîndu-l cu sfatul şi cu fapta (cum îi poruncea bunătatea ochiului drept), l-a lămurit unchiul ţestoasei că are de trecut o apă.

– Tu să nu te miri de nimic şi să nu-i vorbești luntraşului care te va duce pe un ostrov. Acolo se ridică un munte, şi-n vârful muntelui străjuieşte de mii de ani Călăreţul-de-Aramă, tartorul vinovat de întunericul din inimile oamenilor. El e stăpânul posomorât care ar fi cernut şi lumina soarelui, de-ar fi fost în stare. Apoi trebuie să încordezi arcul Voinicul-Pământului şi să tragi în călăreţ cu săgeata Străpunge-Tot.

— Apoi? întrebă Vaniuşa, văzând că namila se opreşte din vorbit. Supărat, unchiaşul ţestoasei se porni pe strigat:

— Apoi, apoi… Ia priviţi-l pe nătăfleaţă! Vrei să-ţi cadă totul mură-n gură ?… Piei din faţa ochilor mei şi mai ales din faţa ochiului stâng că nu ştiu ce fac!

Adevărul este că namila striga pentru că mai departe, nu ştia cum să-l mai sfătuiască pe Vaniuşa.

Numai că flăcăul înţelese cum vine treaba. Mulţumind pentru arc şi pentru săgeată, le-a luat şi-a pornit voiniceşte la drum.

Merge azi, merge mâine, merge-o săptămână încheiată. La sfârșitul săptămânii ajunge la o apă mare de nu i se vedea capătul.

Şi cum statea el şi privea la apa cea mare, iată că vine către el o luntre. În luntre, un vâslaș. Dar ce vâslaș ? Avea picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal.

— Vai ce pocitanie ! şopti Vaniuşa. Abia sfârșise vorba, că luntraşul necheză mânios, un vultur uriaş se năpusti din înălţimi, îl apucă pe Vaniuşa şi zbură cu el.

„Nu trebuia să vorbesc !“ îşi aminti prea târziu flăcăul.

Acum prostia o făcuse!

Vulturul îl ducea peste apa cea mare şi Vaniuşa înţelese că nu se va opri decât în cuibul lui, pe cine ştie ce piscuri şi-n cine ştie ce singurătăţi.

Dar Vaniușa nu se pierdu cu firea. Apucă săgeata Străpunge-Tot şi, folosind-o ca pe un pumnal, împunse în sus, înțepând vulturul în burtă.

Pasărea uriaşă scoase un ţipăt scurt şi-şi descleştă ghearele.

Din înălţimea cerului, Vaniuşa se rostogoli, se rostogoli şi căzu în apă.

Iar, pentru că se prăbuşise tocmai lângă bolta norilor, pătrunse în apă mult, mult, şi se opri cu tălpile chiar pe fund.

Când colo, ce să vadă ? Lângă el se ridica un palat de sticlă, împodobit cu toate scoicile de pe lume şi, în loc de iederă, fel de fel de ierburi de apă se căţărau pe zidurile netede.

Vezi, ăsta fusese norocul lui, acolo locuia Rusalca apei, o fată înţeleaptă şi frumoasă, dar ştii, frumoasă cum degeaba ai căuta pe pământ.

Când căzu Vaniuşa lângă palatul ei, Rusalca tocmai îşi hrănea ceata de peştişori de casă.

— De unde ai mai picat şi tu, voinice ?

— Din ghearele lui Vultur-Uriaş, răspunse Vaniuşa, povestindu-i Rusalcăi tot ce păţise.

Era Vaniuşa mândru la chip, şi inima fetei odată şi-a grăbit bătăile.

— Am să te ajut, Vaniuşa, a vorbit atunci Rusalca. Dar, după ce dobori Călăreţul-de-Aramă, tot la mine vii. Ai să vrei să te ajut şi atunci, aşa-i?

— Aşa, frumoaso!

— Numai că eu am să te ajut doar dacă îmi împlinești voia, Vaniuşa.

— Care voie, frumoaso ? S-a înroșit în obraji Rusalca şi Vaniuşa a înţeles.

Păi el, din clipa în care o văzuse, ce credeţi că aştepta?

— Vezi tu, Vaniuşa, a mai spus Rusalca, locul meu e aici, printre vietăţile de apă. Am să te ajut, dar dorul mă va trage înapoi şi am să te rog să ne întoarcem în palatul de sticlă… Făgăduieşti să vii cu mine?

— Tu nu ştii cum arde soarele şi cum unduie secara, răspunse Vaniuşa. Dacă spulber tristeţea oamenilor, pe pământ toate vor fi de o mie de ori mai frumoase. Ai să vezi, nici tu n-ai să vrei să te mai întorci sub apă…

N-a fost uşor, dar până la urmă Rusalca s-a lăsat înduplecată şi şi-a părăsit gândul său, după care l-a luat de mână şi l-a dus pe Vaniuşa la mal.

— Te aştept curând. Îi șopti fata.

— Curând voi veni, făgădui Vaniuşa.

Rusalca se cufundă în unde. Abia se cufundase, că luntrea apăru din nou împinsă de acelaşi ciudat vâslaș.

Numai că Vaniuşa era pregătit de aceasta dată. Tăcut se sui în luntre şi tăcut rămase, oricât înfăţişarea vâslașului i-ar fi dat sămânță de vorbă.

Şi l-a dus vâslașul cu picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal, l-a dus o lună încheiată peste apa cea mare, timp în care nu văzură decât apă şi cer.

Apoi dintr-o dată apăru în zare ostrovul căutat, pe ostrov, un munte şi-n vârful muntelui, trufaş, Călăreţul-de-Aramă pe calul lui de aramă.

Vaniuşa sări din luntre, şi în clipa când tălpile îi atinseră pământul ostrovului luntrea dispăru, cu vâslaș cu tot. Rămas singur, Vaniuşa dădu ocol căutând o cărare cât de mică, ca să-l ducă spre vârful muntelui.

Umblă multă vreme, dar în jurul muntelui crescuse un hăţiş de nestrăbătut, alcătuit din spini și scaieţi înalţi cât un uriaș.

Nici o cărare nu despica peretele ghimpos. Văzând că n-are ce face, dădu foc hăţişului.

Flăcările se năpustiră și pe mal și în jurul său, iar Vaniuşa simţi cum i se pârlesc sprâncenele.

Sări în apă şi aşteptă să se stingă focul.

Apoi îşi făcu drum prin cenuşa fierbinte şi începu să urce.

Mult a avut de urcat şi greu a fost drumul, dar sosi şi clipa în care se află în faţa Călăreţului-de-Aramă.

Călăreţul avea chipul încruntat şi o nemărginită răutate i se citea pe faţă.

— Aşadar ai răzbit, Vaniuşa? întrebă el, privindu-l mânios.

Apoi, înălțându-și sabia de aramă şi trăgând de frâu ca să-şi ridice în două picioare armăsarul de aramă, se năpusti asupra flăcăului.

Vaniuşa se feri.

Dacă l-ar fi izbit, copitele de aramă l-ar fi zdrobit ca pe o muscă.

— Lumea vrea să cânte, răspunse flăcăul. Ajunge cât ai domnit prin tristeţe!

Lupta dată în vârful muntelui din ostrovul pustiu s-a dovedit a fi grea, dar nu prea lungă.

Vaniuşa găsi clipa potrivită când încordă arcul Voinicul-Pământului şi trimise spre călăreţ săgeata Străpunge-Tot.

Izbit în inimă, călăreţul se prăbuşi de pe culmea muntelui tocmai în fundul apei, iar armăsarul de aramă necheză sălbatic de trei ori şi se azvârli după încruntatul lui stăpân.

O linişte adâncă învălui ostrovul.

Apoi se auzi un cântec larg, parcă şi mai desăvârşit decât cel din grădina de sub pământ a broaştei ţestoase şi, ascultându-l, Vaniuşa înţelese că aude cântecul pământului, al cerului şi al apei, cântecul florilor şi al vieţuitoarelor scăpate de sub posomorâta stăpânire a Călăreţului-de-Aramă.

Dar din cântecul lor lipseau glasurile oamenilor, căci oamenii încă nu ştiau să cânte.

Vaniuşa coborî de pe munte şi ajunse la mal. Acolo îl aștepta Rusalca, jucând pe unde.

Fata ţinu să afle povestea luptei, apoi îl luă de braţ şi-l duse pe fundul apei, unde Călăreţul-de-Aramă zăcea acum lângă armăsarul lui de aramă.

Rusalca îi dădu lui Vaniuşa o sapă şi-i arătă unde să sape. Peste puţin, găsi o ladă de aramă. O deschise şi găsi înăuntru instrumente cum nu mai văzuse. ​

— Ia-le, spuse Rusalca. Le-a ascuns aici Călăreţul-de-Aramă cu gândul că nimeni, niciodată, n-o să le găsească să le dăruiască oamenilor. Tu, Vaniuşa, du-i-le Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ şi ea te va învăţa ce să faci cu ele.

— Hei, oftă flăcăul, când mă gândesc la lungul drum de întoarcere, mă cuprinde jalea…

— Asta să-ţi fie grija! râse Rusalca. Şi îl duse în palatul ei şi scoase dintr-un sipet un peşte de aur.

— Suie-te în spinarea lui, lângă mine… Aşa. Unde vrei să mergi?

— Întîi la unchiul ţestoasei, să-i dau înapoi arcul şi săgeata, răspunse Vaniuşa.

Nu isprăvi vorba, că peştele de aur se ridică uşurel, zbură cu ei pe fereastră, străbătu apa cea mare şi, înălțându-se în văzduh, se năpusti cu iuţeala vântului spre pomul uriaş din câmpul cu iarbă albastră.

Ajuns acolo, se lăsă la pământ, şi Vaniuşa văzu namila dormind, cum îi era obiceiul.

Dar, fiindcă nu ştia dacă va deschide mai întâi ochiul cel bun sau ochiul cel rău, se mulţumi să aşeze lângă uriaş, arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot, după care se urcă din nou în spinarea peştelui fermecat.

Într-o clipă ajunseră în grădina Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ.

— Te-ai întors, Vaniuşa ? întrebă ţestoasa.

Îi povesti flăcăul prin câte trecuse, îi povesti despre ajutorul şi dragostea Rusalcăi şi îi arătă şi instrumentele nemaivăzute găsite în lada Călăreţului-de-Aramă.

— Vaniuşa, grăi ţestoasa, asta-i o cobză, aici un nai, uite un fluier şi uite așa îi desluşi şi numele altor instrumente minunate. Cu ele ai să dăruieşti oamenilor cântece şi ai să le mângâi sufletul…

Bucuros, Vaniuşa apucă fluierul şi suflă de câteva ori. Dar în locul cântecelor îndelung dorite se auziră nişte ţipete ascuţite, care o făcură pe Rusalca să-şi ducă mâinile la urechi.

— Ce are? se miră Vaniuşa. Te pomeneşti că-i stricat.

— Nu, zâmbi ţestoasa. Trebuie să-i înveţi meşteşugul…

Aşa a intrat Vaniuşa ucenic la şcoala de cântece, şi dascăli i-au fost frunzele albastre, florile de aur şi de argint, păsările nemaivăzute şi apa de aur din grădina de sub pământ.

Un an încheiat a muncit, şi abia apoi i s-a încheiat ucenicia. Şi-a mai trecut un an întreg şi abia apoi a devenit Vaniuşa meşter mare.

Când începea să cânte acum, tăceau ruşinaţi dascălii lui, iar Rusalca nu numai că nu-şi mai ducea palmele la urechi, dar râdea şi plângea după toanele cântecului.

Dacă văzu aşa, ţestoasa spuse într-o bună zi:

— Vaniuşa, ai învăţat tot ce puteai învăţa la noi. E timpul să duci oamenilor comoara de cântece. Să nu spui nimănui de unde vii, nici ce ţi s-a întâmplat de când ai plecat din sat. Iar, din când în când, mai vin-o pe la mine şi mai povesteşte-mi…

Cu lacrimi în ochi s-a despărţit Vaniuşa de Stăpâna-lumilor-de-sub-pământ, de dascălii lui şi de grădina minunată. A luat sculele de preţ ale Călăreţului-de-Aramă şi, împreună cu Rusalca, a pornit să suie scara pe care coborâse cu atâta vreme în urmă.

Au ieşit în scorbura licuricilor şi, din pădure, s-au îndreptat spre sat.

Bătrânul lui Vaniuşa stătea pe prispă şi, când flăcăul s-a apropiat, întâi nu l-a cunoscut.

Apoi a şoptit:

— Vaniuşa! iar lacrimile au început să-i curgă domol.

Dar când a văzut şi mândrețea de noră pe care i-o aducea feciorul, cu un ochi a rămas să plângă şi cu celălalt s-a pornit pe râs.

Cum tot satul crezuse că Vaniuşa se prăpădise în vremea furtunii, nu e de mirare că oamenii s-au adunat în ograda moşului, doritori să-l vadă şi să-l audă.

Şi numai după ce i-a văzut pe toţi strânși grămadă, a început Vaniuşa să cânte.

Primul lui cântec a fost despre viaţa bătrânului care nu cunoscuse, în anii lui, nici o bucurie.

Oamenii tăceau.

Şi când s-a sfârșit cântecul, au început cu toţii să plângă, iar bătrânul lui Vaniuşa plângea cu lacrimi cât bobul de strugure, că limpede era înţelesul cântecului şi toată viaţa i se perindase pe dinaintea ochilor.

Dacă a văzut aşa, Vaniuşa a întors foaia. Şi în seara aceea pentru prima oară s-a auzit în sat, gopacul ucrainean.

Băteau oamenii din palme, băteau din picioare şi, până la urmă, tinerii nu s-au mai putut stăpâni.

Săltând ca pe arcuri, au prins să joace după cum le poruncea cântecul, şi-au jucat, au tot jucat, până abia au mai răsuflat.

Ba încă şi bătrânul tată al lui Vaniuşa a dat pustiilor tristeţea, şi unde n-a-nceput să salte şi să-şi izbească cizmele cu palma, de ziceai că-i flăcău în floare, numai bun de însurătoare!

— Mare… mare bucurie mi-ai făcut, Vaniuşa, a strigat gâfâind şi așezându-se, frânt de oboseală. Prima bucurie, Vaniuşa.

Din ziua aceea cântecele au început să zboare prin lume.

Şi le-a născocit Vaniuşa şi cuvinte potrivite, care mergeau la inima tinerilor şi bătrânilor, a fetelor şi băieţilor.

La secerat Vaniuşa era acum în frunte. Şi snopii se ridicau mai ușor când apa cântecului pornea să curgă din zare până-n zare.

Vezi că, dacă s-au răspândit cântecele prin lume, s-a făcut şi viaţa mai frumoasă, şi munca mai uşoară.

Iar în timp de primejdie, când duşmanii încercau să dea năvală, au ieşit alte cântece, de luptă şi de vitejie.

Dar nunta Rusalcăi cu Vaniuşa! Păi ce-au cântat şi ce-au jucat, până azi nu s-a uitat.

Când m-am dus şi eu la masă, oamenii plecau spre casă… Masă a fost, cu băutură, dar îmi trecu pe lângă gură şi mustaţa asta ninsă n-a fost, dragii mei, atinsă, nici de vin şi nici de bere, nici de stropii grei de miere.

Dar, încălecând pe-o roată, v-am adus povestea toată!

Basm popular ucrainean cules de Vladimir Colin și repovestit în Tolba cu Povești.