Bunicul Costică avea o mustață albă, o vestă maro și un telefon nou, primit de ziua lui. Era un telefon deștept, care vorbea. Bunicul nu avea încredere în el.
– Pe vremea mea, telefoanele aveau disc și nu vorbeau singure, mormăia el, învârtindu-l prin mână.
Într-o sâmbătă, nepoții Maria și Alex au venit în vizită. Bunicul stătea în fotoliu, încruntat, cu telefonul întins la distanță, ca pe un animal necunoscut.
– Bunicule, ce faci? a întrebat Maria.
– Vreau să sun la piață, să văd dacă au roșii, a răspuns el. Dar telefonul nu mă ascultă.
– Trebuie să-i vorbești, a spus Maria. Zi: «Bună, telefon!»
Bunicul a tușit și a vorbit tare, de parcă ar fi strigat peste un câmp:
– BUNĂ, TELEFON!
Telefonul a răspuns politicos, cu o voce de femeie: „Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?”
– Sună la piață, domnișoară! a spus bunicul.
– Ce contact doriți să apelez? a întrebat vocea.
Alex a chicotit, apoi s-a oprit când a văzut că bunicul se încrunta.
– Nu râd de tine. Mă gândeam că telefonul nu știe care piață.
Maria a privit agenda.
– Întâi vedem dacă numărul magazinului este salvat aici.
– Atunci spune-mi dacă plouă mâine, a cerut bunicul.
Telefonul a înțeles altceva și a început o explicație despre ploaie.
– Nu vreau lecție, vreau să știu dacă iau umbrela! a spus Costică.
Maria s-a apropiat.
– Uneori programul înțelege greșit. Încercăm o întrebare mai clară. Nu trebuie să strigi.
Bunicul și-a coborât glasul și a privit ecranul, încă neîncrezător.
Alex și Maria au așteptat lângă fotoliu, lăsându-i bunicului timp să se gândească la altă întrebare.
– Hai, telefon, spune-mi o glumă, a zis el, ca să pună capăt tuturor.
– Care este diferența dintre un telefon și un covrig? a început telefonul.
– Nu știu, a zis bunicul, interesat. Care?
– Telefonul nu se poate mânca, a răspuns vocea, serioasă.
Tăcere. Apoi bunicul a pufnit și a început să râdă, cu mustața tremurând. Maria și Alex au sărit pe el, și toți trei au râs într-un singur râs, până când fotoliul a scârțâit.
– Nu-i rea gluma, a recunoscut bunicul.
– Încercăm întrebarea despre vreme? a propus Maria.
Bunicul a ținut telefonul comod, aproape de el.
– Cum va fi vremea mâine în orașul nostru? a întrebat, fără grabă.
Nepoții au așteptat răspunsul. Nu era o formulă fermecată: bunicul doar spunea mai limpede ce voia să afle, iar uneori avea să fie nevoie să încerce din nou.
De data aceasta, telefonul a citit prognoza.
– Acum am înțeles și eu ce mi-a spus, a râs bunicul.
Maria i-a arătat și imaginea de pe ecran. Alex a privit soarele desenat.
– Arată vreme bună, a observat el.
– Verificăm și înainte să plecăm mâine, a spus Costică. Până atunci, să vedem ce facem cu roșiile de astăzi.
Au salvat împreună numărul magazinului, cu numele lui. Bunicul a cerut să fie apelat acel contact și a verificat pe ecran înainte să pornească apelul.
– Alo, aveți roșii astăzi? a întrebat el.
– Avem, a răspuns vânzătorul.
Costică și-a mângâiat mustața, mulțumit. De data aceasta știa ce făcuse și putea repeta, fără să ghicească ce ascundea telefonul.
– Super! a strigat bunicul, închizând. Maria, Alex, ați văzut? Eu singur am sunat! Hai la piață, o să luăm cele mai coapte roșii!
Nepoții au sărit de bucurie. Bunicul și-a pus pălăria, iar telefonul a zis: „Vă doresc o zi plăcută.”
– Și ție, a răspuns bunicul.
În drum spre piață, bunicul își ținea telefonul în buzunar, ca pe un prieten nou. Din când în când îl scotea și îl întreba câte ceva. Telefonul răspundea politicos. Uneori nu înțelegea, dar bunicul nu se mai supăra, ci râdea împreună cu nepoții.
Seara, bunicul a pus telefonul pe masă.
– Astăzi am învățat câteva lucruri, a spus el. Programul acesta poate fi de folos, dar mai greșește. M-a ajutat că mi-ați arătat fără grabă.
– Și nouă ne-a plăcut gluma cu covrigul, a spus Alex.
Maria s-a așezat lângă bunic. Mâine puteau învăța altceva, împreună.
De vorbă după poveste
- De ce nu se înțelegea bunicul cu telefonul la început?
- Cum l-a ajutat Maria pe bunic să vorbească cu telefonul?
- Tu ce ai învățat cu ajutorul cuiva mai mare sau mai mic?
Lasa un comentariu