Luca era cel mai zgomotos băiat din bloc. Striga, alerga și râdea atât de tare, încât vecinii îl auzeau de la etajul patru. Într-o zi, a găsit în podul bunicii o manta veche, din petice colorate. Mirosea a lavandă.
– Bunico, ce e asta?
Bunica Zamfira a zâmbit.
– Este mantaua mea fermecată. Cine o poartă nu se mai vede, iar glasul lui ajunge doar ca o șoaptă. Dar nu este mereu distractiv.
– Vreau să încerc! a spus Luca și și-a pus-o pe umeri.
Peticele s-au mișcat, ca și cum ar fi auzit dorința băiatului.
Trupul lui a dispărut din vedere. Luca și-a privit mâinile, uimit.
– Bunico, mă vezi? a întrebat el.
Zamfira s-a apropiat să-i audă șoapta.
– Nu te văd, dar sunt aici, a răspuns ea.
Băiatul a râs încet. Pentru ceilalți, glasul lui era acum doar un foșnet. Mantaua îi ascundea și râsul gălăgios.
Mai târziu au mers împreună în parc. Bunica s-a așezat pe o bancă, iar Luca a încercat mantaua din nou, aproape de ea. La început își închipuise că va face multe năzbâtii. Dar copiii nu-l vedeau, iar jocul lor continua fără el. Băiatul s-a oprit la marginea terenului și i-a privit.
– Mă primiți și pe mine? a strigat Luca.
Din manta a ieșit numai un foșnet. Copiii nu s-au întors. O fetiță a trecut pe lângă el, alergând după minge.
– Așa este greu să întreb, a șoptit băiatul.
Nu mai părea o glumă atât de amuzantă. S-a întors spre banca bunicii, cu pași mici.
Lângă bancă stătea Sorin, un băiat în pulover verde, cu o minge în poală. Luca îl mai văzuse prin parc, dar nu vorbiseră niciodată. S-a așezat aproape, cu mantaua încă pe umeri. Sorin privea jocul și strângea mingea.
– Aș vrea să mă joc și eu, l-a auzit Luca spunând încet.
Sorin privea în continuare terenul. Privirea lui era aceeași cu a lui Luca, plină de dor. Își strângea mingea la piept.
– Aș vrea să mă joc cu ei, a șoptit Sorin în gol. Dar nu știu cum să-i întreb.
– Și eu, a spus Luca încet.
Luca s-a gândit la zilele în care trecuse grăbit pe lângă bancă. Nu-l întrebase pe Sorin dacă voia să vină la joacă. Mantaua îl ascundea pe Luca, dar pe băiatul din pulover verde îl puteau vedea cu toții.
– Nu l-am observat destul, și-a spus el. Aș putea să vorbesc cu el acum.
Luca și-a scos mantaua și i-a dat-o bunicii. Trupul i s-a văzut din nou, iar glasul i-a revenit. S-a întors spre Sorin.
– Salut! Eu sunt Luca. Vrei să rostogolim mingea puțin?
Băiatul a ridicat privirea. Bunica împăturea peticele fermecate, iar vântul mișca frunzele de la marginea aleii.
– Vrei să te joci cu mine? a întrebat Sorin.
– Da. Putem începe aici, dacă îți place.
Au rostogolit mingea de câteva ori. Sorin a zâmbit și a trimis-o înapoi mai hotărât.
– Vrei să-i întrebăm și pe ceilalți? a propus Luca.
– Bine, a răspuns băiatul.
Au pornit împreună spre locul de joacă.
– Ne primiți și pe noi? a întrebat Luca. Avem și o minge!
Fetița cu codițe s-a oprit din alergat.
– Sigur. Tocmai începeam alt joc.
Copiii le-au făcut loc și le-au explicat cum își pasau mingea. Sorin a ascultat, apoi a încercat și el. Luca a rămas aproape, bucuros să fie iar auzit.
Au jucat până când soarele a început să coboare. Când Sorin a trimis mingea între cele două semne de pe iarbă, copiii au aplaudat. Luca i-a zâmbit și au bătut palma. Apoi a fost rândul altcuiva. Pe bancă, bunica privea jocul, cu mantaua împăturită lângă ea și cu un zâmbet liniștit.
Seara, Luca s-a întors acasă.
– Bunico, am învățat ceva, a spus el. Nu e frumos să fii nevăzut. Mi-a fost foarte greu. Și mai grav e când cineva e nevăzut chiar și fără manta.
– Ești un băiat înțelept, a zis bunica.
Luca a pus mantaua înapoi în pod, între cutii. Nu a mai avut nevoie de ea. Seara, în pat, se gândea cu zâmbet la Sorin. Acum aveau un prieten nou, iar mâine urmau să se joace împreună, la vedere, în soare.
De vorbă după poveste
- Ce s-a întâmplat când Luca a purtat mantaua?
- De ce stătea Sorin singur pe bancă?
- Ce poți face tu când vezi un copil singur în parc?
Lasa un comentariu