Moara cu noroc – Capitolul I

— Omul sa fie mulţumit cu saracia sa, căci, daca e vorba, nu bogatia, ci liniştea
colibei tale te face fericit. Dar voi sa faceţi după cum va trage inima, si Dumnezeu
sa va ajute si sa va acopere cu aripa bunatatii sale. Eu sunt acum batrana, si
fiindcă am avut si am atat de multe bucurii in viata, nu inteleg nemulţumirile celor
tineri si ma tem ca nu cumva, cautand acum la batranete un noroc nou, sa pierd
pe acela de care am avut parte pana in ziua de astazi si sa dau la sfârşitul vieţii
mele de amaraciunea pe care nu o cunosc decât din frica. Voi stiti, voi faceţi; de
mine sa nu ascultaţi. Mi-e greu sa-mi părăsesc coliba in care mi-am petrecut viata
si mi-am crescut copiii si ma cuprinde un fel de spaima când ma gândesc sa raman
singura intr-insa: de aceea, poate ca mai ales de aceea, Ana imi parea prea tanara,
prea aşezata, oarecum prea blanda la fire, si-mi vine sa rad când mi-o inchipuiesc
carciumarita.

— Vorba scurta, răspunse Ghita, sa ramanem aici, sa cârpesc si mai departe
cizmele oamenilor, care umbla toata saptamana in opinci ori desculţi, iara daca
duminica e noroi, isi duc cizmele in mana pana la biserica, si sa ne punem pe
prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amandoi la copilaş, iara d-ta
la tustrei. Iaca liniştea colibei.

— Nu zic, grai soacra aşezata. Eu zic numai ce zic eu, va spun numai asa, gândurile
mele, iara voi faceţi după gândul vostru, si stiti prea bine ca, daca voi va duceţi la
moara, nici vorba nu poate fi ca eu sa raman aici ori sa ma duc in alta parte: daca
va hotarati sa mergeţi, ma duc si eu cu voi si ma duc cu toata inima, cu tot
sufletul, cu toata dragostea mamei care incearca norocul copilului ieşit in lume.
Dar nu cereţi ca eu sa hotărăsc pentru voi.

— Atunci sa nu mai pierdem vorba degeaba: ma duc sa vorbesc cu arandasul, si
de la Sf. Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastra.

— In ceas bun sa fie zis, grai batrana, si gând bun sa ne dea Dumnezeu in tot
ceasul!

Moara cu noroc – Capitolul II

De la Ineu drumul de tara o ia printre păduri si peste ţarini lasand la dreapta si la
stanga satele aşezate prin colturile văilor. Timp de un ceas si jumătate drumul e
bun; vine apoi un pripor, pe care il urci, si după ce ai coborât iar in vale, trebuie sa
faci popas, sa adapi calul ori vita din jug si sa le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă
drumul a fost cam greu, iara mai departe locurile sunt rele.

Aici in vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumeţul se bucura când
o zăreşte din culmea dealului pleşuv, cad, venind dinspre locurile rele, ea il
vesteşte ca a scapat norocos, iara mergând spre ele, la moara poate sa gaseasca
ori sa aştepte alţi drumeţi, ca sa nu plece singur mai departe.

Si fiindcă aici se opresc toti drumeţii, încetul cu incetul s-a făcut bătătură înaintea
morii, si oarecum pe nesimţite moara a încetat a mai macina si s-a prefăcut in
cârciuma si loc de adapost pentru tot drumeţul obosit si mai ales pentru acela pe
care noaptea-l apuca pe drum. In cele din urma, arandasul a zidit cârciuma la un
loc mai potrivit, departe de cateva sute de paşi de la râuleţ, iara moara a ramas
părăsită, cu lopetile rupte si cu acoperamantul ciuruit de vremurile ce trecuseră
peste dansul.

Cinci cruci stau înaintea morii, doua de piatra si trei altele cioplite din lemn de
stejar, împodobite cu tircalamul si vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt
semne care-l vestesc pe drumeţ ca aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde
vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scapat altul de o primejdie.

Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră carciumarul cel nou
cu nevasta lui tanara si cu soacra-sa cea batrana, căci ei nu primeau pe drumeţ ca
pe un străin venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de multa vreme la casa
lor. Abia trecuseră dar cateva luni după Sf. Gheorghe, si drumeţii mai umblaţi nu
mai ziceau ca o sa faca popas la Moara cu noroc, ci ca se vor opri la Ghita, si toata
lumea ştia cine e Ghita si unde e Ghita, iar acolo, in vale, intre pripor si locurile
cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghita.
lara pentru Ghita cârciuma era cu noroc. Patru zile pe saptamana, de marţi seara
pana sambata, era mereu plina, si toti se opreau la cârciuma lui Ghita, si toti luau
cate ceva, si toti plateau cinstit.

Sambata de cu seara locul se deşerta, si Ghita, ajungând sa mai răsufle, se punea
cu Ana si cu batrana sa numere banii, si atunci el privea la Ana, Ana privea la el,
amandoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iara batrana privea la
catesipatru si se simţea intretinuta, căci avea un ginere harnic, o fata norocoasa,

doi nepoţi sprinteni, iara sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu
bine.

Duminica dimineaţa Ghita punea calul la teleaga si batrana se ducea la biserica,
fiindcă batranul, fie iertat, fusese cojocar si cantaret de strana, si asa, mergând la
biserica, ea se ducea parca sa-l vada pe el.

Când batrana pleca la biserica, toate trebuiau sa fie puse bine la cale, căci altfel ea
odata cu capul nu ar fi plecat. Inca sambata dupaamiazazi sluga trebuia sa
raneasca grajdul, curtea si locul de dinaintea cârciumii, in vreme ce batrana si Ana
gateau cârciuma pentru ziua de duminica. Duminica in zori batrana primenea
copiii, se gatea de sarbatoare, mai dadea o raita prin împrejur, ca sa vada daca in
adevar toate sunt bine, apoi se urca in teleaga.

Ana si Ghita ii sarutau mana, ea mai sărută o data copilaşii, apoi zicea: “Gând bun
sa ne dea Dumnezeul”, isi facea cruce si dadea semn de plecare.

Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, căci trebuia sa plece singura si sa-i lase pe
dânşii singuri la pustietatea aceea de cârciuma.

Daca aruncai privirea împrejur, la dreapta si la stanga, vedeai drumul de tara
şerpuind spre culme, iara la vale, de-a lungul râuleţului, cat străbate ochiul, pana
la campia nesfarsita, afara de cativa arini ce stateau gramada din jos pe podul de
piatra, nu zareai decât iarba si mărăcini. La deal valea se stramteaza din ce in ce
mai mult; dar aici vederile sunt multe si deosebite: de-a lungul râuleţului se intind
doua şiruri de sălcii si de răchite, care se indeasa mereu, pana se pierd in crângul
din fundul văii; pe culmea dealului de la stanga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe
colo marginea unei păduri de stejar, iara pe dealul de la dreapta stau răzleţe
rămăşiţele inca nestarpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pamant
si, tocmai sus la culme, un trunchi inalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de
popas pentru corbii ce se laşa croncănind de la deal înspre câmpie; fundul văii, in
sfarsit, se intuneca, si din dosul crângului depărtat iese turnul tuguiat al bisericii
din Fundureni, învelit cu tinichea, dara pierdut oarecum in umbra dealurilor
acoperite cu păduri posomorâte, ce se ridica si se grămădesc unul peste altul,
pana la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se rasfrang razele
soarelui de dimineaţa.

Ramanand singur cu Ana si cu copiii, Ghita priveşte împrejurul sau, se bucura de
frumuseţea locului si inima ii rade când Ana cea inteleapta si aşezata deodata isi
pierde cumpătul si se arunca rasfatata asupra lui, căci Ana era tanara si frumoasa,
Ana era frageda si subţirica, Ana era sprintena si mladioasa, iara el insusi, inalt si
spătos, o purta ca pe o pana subţirica.

Numai cateodata, când in timp de noapte vântul zgaltaia moara părăsită, locul ii
parea lui Ghita străin si pustiicios, si atunci el pipaia prin întuneric, ca sa vada daca
Ana, care dormea ca un copil imbaiat langa dansul, nu cumva s-a descoperit prin
somn, si s-o acopere iar.

Moara cu noroc – Capitolul III

Cat tin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iara unde sunt multe turme,
trebuie sa fie si mulţi pastori. Dar si porcarii sunt oameni, ba, intre mulţi, sunt
oameni de tot felul, si de rând, si de mana a doua, ba chiar si oameni de frunte.

O turma nu poate sa fie prea mare, si asa, unde sunt mii si mii de porci, trebuie sa
fie sute de turme, si fiecare turma are cate un pastor, si fiecare pastor e ajutat de
către doi-trei băieţi, boitarii, adeseori si mai mulţi, daca turma e mare. E dar pe
lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit in pădure la turma de
grăsuni, ai căror părinţi buni si străbuni tot pastori au fost, oameni care au
obiceiurile lor si limba lor păstorească, pe care numai ei o inteleg. Si fiindcă nu-i
negutatorie fara de paguba, iara pastorii sunt oameni sărăci, trebuie sa fie cineva
care sa răspundă de paguba care se face in turma: acest cineva este “samadaul”,
porcar si el, dar om cu stare, care poate sa plateasca grăsunii pierduţi ori pe cei
furaţi. De aceea samadaul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru si
neindurat, care umbla mereu calare de la turma la turma, care ştie toate
înfundăturile, cunoaşte pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai, de care tremura
toata lunca si care ştie sa afle urechea grăsunului pripăşit chiar si din oala cu
varza.

Si daca lumea zice ca locurile de langa Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut decât
sa-l întrebi pe vreunul dintre samadai, si el ti-ar fi putut spune pentru ce nu sunt
bune si cine le primejduieşte; dar samadaul e, mai presus de toate, om tăcut, si
daca il întrebi asemenea lucruri, el răspunde: “Nu ştiu, n-am văzut, am atatea si
atatea turme in răspunderea mea si nu ma pot strica cu oamenii”. El ştie ce ştie,
numai pentru nevoile lui.

Veneau cateodata pe la cârciuma lui Ghita si porcari, nişte oameni îndeobşte inalti
si bine făcuţi, cu camasa neagra si cu parul strălucitor de untura cea multa si căzut
in plete lungi si răsucite asupra grumajilor goi; oameni erau si ei, chiar oameni
cinstiţi, care mananca, beau si plătesc.

Intr-o zi de luni au venit trei inşi in caruta cu osiile de fier, uşurică si trasa de doi
cai frumoşi, dintre care insa unul mai mare si altul mai mic. In caruta nu era nici
scaun, nici fan, ci unul dintre porcarii unsuroşi mana caii, stand in picioare, iara
ceilalţi doi şedeau pe leutrele vopsite in verde, ca si când n-ar fi venind decât de
aci din apropiere.

“Astia nu prea imi par a oameni buni”, isi zise Ghita când ii văzu sărind din caruta
si privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici si acum nu găsesc nici locul, nici
oamenii ca odinioară.

Ei intrebara daca n-a fost samadaul pe acolo, puseră sluga sa deshame caii, sa-i
adape si sa le dea ovăz, apoi intrara, baura fiecare cat trei inşi la un loc si plecara
cu un “noroc bun”.

— Bine, dar n-au plătit, grai batrana nedumerita.

— Laşa, ca m-am inteles eu cu dânşii, răspunse Ghita, apoi se duse pe ici in colea,
ca nimeni sa nu-i vada fata si ca nu cumva nevasta sa-l intrebe: “Ce ai, Ghita?”
Peste puţin sosi si samadaul, vestitul Lica Samadaul, la Moara cu noroc.

Lica, un om de treizeci si sase de ani, inalt, uscăţiv si supt la fata, cu mustata
lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprâncenele dese si împreunate la mijloc. Lica era
porcar, insa dintre cei ce poarta camasa subţire si alba ca floricelele, pieptar cu
bumbi de argint si bici de carmajin, cu codoristea de os împodobit cu flori taiate si
cu ghintulete de aur.

El isi opri calul înaintea cârciumii, arunca o privire la Ana, apoi alta la batrana care
şedeau pe laita de langa masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o
raita primprejur, apoi întreba unde-i carciumarul.

— Noi suntem, răspunse batrana ridicandu-se.

— Ştiu, grai Lica, dar cred ca vor fi si oameni pe aici. Eu intreb de carciumarul; cu
el vreau sa vorbesc.

Lica le zise aceste asa, ca orişicine sa poata înţelege ca are graba si ca nu vrea sa
mai lungească vorba: batrana pleca dar fara de întârziere sa caute pe Ghita, iar
Ana ramase privind ca un copil uimit la călăreţul ce statea ca un stâlp de piatra
înaintea ei.

Daca Lica ar fi fost alt om, el n-ar fi statut asa cu privirea pierduta in vânt, ci s-ar fi
bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierduta si speriata
de barbatia înfăţişării lui.

— Ungurul a murit? întreba el când văzu pe Ghita.

— Da!

— Si tu ai venit in locul lui!

— Da!

— De la Sf. Gheorghe?

— Da, răspunse Ghita, aruncând o privire furisata asupra femeilor, ca sa vada
daca ele nu cumva se tulbura.

— E Ghita, ginere-meu, grai batrana, si, mulţumită lui Dumnezeu, ne merge bine
de când suntem aici.

Lica isi apuca, zâmbind, mustata intre buze.

— Aici, zise el, le merge bine la toti oamenii cu minte. N-ai decât sa te pui bine cu
toata lumea, sa le zici “noroc bun” celor ce vin si se duc si poţi sa dai mulţumită lui
Dumnezeu. N-au trecut pe aici nişte oameni?

— De! răspunse Ghita chibzuit, suntem la drum si trece multa lume.

— Vorba vine, trei oameni…

— Trei, patru, zece… grai Ghita cam in gluma, lumea trece mereu. Eu nu stau aici
ca sa tin seama despre cei ce vin si trec, si asa nici nu-i prea ştiu. De la o vreme te
obicinuiesti cu oamenii, incat nici nu te mai uiţi la fetele lor. Apoi, cine ştie daca
nu e si cate unul care s-ar mâhni daca ai bate drumul cu vorbe despre dansul. De
carciumar sa nu întrebi niciodată, căci el vede si aude atat de multe, incat trebuie
sa uite degrab’ si sa nu mai tie nimica minte.

— Asa-i, grai Lica. întrebam numai ca sa vad daca nu cumva mi-ai putea spune,
fiindcă sunt oamenii mei. Au plecat sa vada o pădure, pe care voiam sa o luam de
la toamna pentru turme, si nu ştiu acum daca au trecut înaintea mea, ori e sa-i
aştept aici.

— Asa o fi, răspunse Ghita hotarat, dar eu nu-ti pot spune daca intre cei ce au
trecut astazi pe aci vor fi fost si ei.

— Cum nu!? striga batrana cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atat de mult
si n-au plătit.

Pe Ghita il trecu un fior de junghi prin inima si, oricât de mult ţinea la soacra-sa,
acum el ar fi fost in stare sa-i pună degetul pe gura.

— Muierile vad mai bine si se vede ca au mai putina treaba, zise el stapanindu-se.

— Daca n-au plătit, grai Lica, apucandu-si iar mustata intre buze, era fiindcă ştiau
ca voi veni eu ca sa plătesc pentru dânşii.

Grăind aceste, el descăleca si-i făcu lui Ghita semn sa intre cu dansul, pentru ca sa
faca socoteala.

“Batrana e tot mai cuminte decât mine”, isi zise carciumarul, si intra cu voie buna
in urma lui.

— Batrana ar putea sa-si tie gura, grai Lica după ce se văzu singur cu Ghita. Ma
cunoşti?

— Nu! răspunse Ghita, răcit in tot trupul.

— Atunci ma ştii de nume. Eu sunt Lica, samadaul… Multe se zic despre mine, si
dintre multe, multe vor fi adevarate si multe scornite. Tu vezi un lucru: ca umblu
ziua-n amiaza mare pe drumul de tara si nimeni nu ma opreşte in cale, ca ma duc
in oraş si stau de vorba cu domnii. Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorba, dar am
făcut asa, ca orişicine poate sa creada ce-i place, insa nimeni nu ştie nimic. De

aceea am sa dau seama despre douăzeci si trei de turme de porci. M-ai inteles?

Nu doara c-as putea plaţi tot ce se poate pierde intr-un an, ci pentru ca de la mine
nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l ferească Dumnezeu pe acela pe care as crede
ca-l pot bănui. M-ai inteles?! Eu voiesc sa ştiu totdeauna cine umbla pe drum, cine
trece pe aici, cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni afara de mine sa nu
ştie. Cred ca ne-am inteles!?

Ghita ar fi avut multe de zis, dar Lica se întoarse o data in calcai si, pe când
carciumarul isi veni in fire, drumeţul dăduse pinteni calului.

— Un om prea cumsecade, grai batrana, privind in urma lui. Cine a fost asta?

— Lica Samadaul! răspunse Ghita.

— Lica Samadaul!? striga Ana. Si cate rele nu mai zicea lumea despre dansul!

— Asa e lumea… grai Ghita. Sa nu crezi nimic pana ce nu vezi cu ochii.

El singur nu si-ar fi putut da seama daca a grăit aceste cuvinte din amaraciune ori
numai dorind sa ascunda înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinsesera.

— Nu-i vorba, adause Ana, e oarecum fioros la fata.

— Asta-ti pare tie, grai Ghita. Are si el necazurile lui.

Moara cu noroc – Capitolul IV

— Oamenii sunt mulţi si de multe feluri, grai carciumarul in ziua următoare,
privind când la nevasta, când la soacra-sa. Iti inchipuieste ca unul se duce sa
cumpere ceva, bunaoara ca Lica Samadaul, care se ducea sa vada pădurile. Asta e
treaba lui, si cine ştie daca nu l-as supără, daca nu l-as păgubi, poate, spunandu-le
altora c-a trecut pe aici. El se duce sa targuiasca, si daca vine in urma lui altul, care
din întâmplare voieşte sa cumpere tot acele păduri, si eu spun ca Lica a trecut pe
aici, acest al doilea cumpărător grăbeşte, soseste la vreme si poate sa-i strice
târgul. Voi înţelegeţi?

— Asa e, răspunse batrana.

— Ori poate sa vie unul care are si el păduri de dat si umbla după Lica pentru ca sa
se inteleaga cu el: daca-i spun ca Lica a trecut pe aici, il folosesc poate pe el si pe
Lica, dar il păgubesc pe acela la care Lica plecase, iara eu n-am sa folosesc, nici sa
păgubesc pe nimeni.

— Asa e, zise iar batrana. Ai toata dreptatea, noi nu suntem puşi aici pentru ca sa
le dam drumeţilor ştire despre cei ce vin si cei ce trec.

— Noi nu ştim nimic si ne căutăm de treaba noastra! adause Ghita scurt si
hotarat.

De aici înainte, carciumarul, carciumarita si soacra carciumarului nu-si mai
aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau
tot ca mai nainte.

Dar inca in acea zi Ghita se duse cu treaba la Arad, cumpără doua pistoale si isi lua
o a doua sluga, pe Marti, un ungur inalt ca un brad. Peste cateva zile se duse apoi
la Fundureni si se întoarse cu doi catei flocosi. Mai avea el un câine la casa, dar
acesta era leneş, se deprinsese cu oamenii si nu latra pe nimeni. El puse dar căţeii
de mici in lanţ si nu le dadea drumul decât atunci când nu erau oameni la
cârciuma, apoi slobozea si porcii si asmuţea căţeii asupra lor. li radea inima când
vedea cum căţeii prind si cum scot sânge din urechile grăsunilor, si voind sa-si
deprindă câinii la asmutat, se deprinsese si el atat de mult, incat aştepta cu
oarecare nerăbdare zilele in care nu erau oameni la cârciuma, si atunci petrecea
ceasuri întregi cu câinii sai.

Ana nu-i putea suferi pe aceşti câini si se supără cu atat mai mult când batrana
zicea ca e bun câinele la casa, fiindcă omul poate sa doarma mai liniştit când se
ştie păzit de nişte câini buni. Asa era; insa Ana simţea ca de catva timp bărbatul ei
s-a schimbat si ii parea ca, de când are câini, tine mai puţin la nevasta si la copii.

Ca om harnic si sarguitor, Ghita era mereu aşezat si pus pe gânduri, dar el se
bucura când o vedea pe dansa vesela: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se
aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai nainte, ci radea cu
hohot, incat iti venea sa te sperii de el, iar când se mai hârjonea cateodata cu
dansa, isi pierdea lesne cumpătul si-i laşa urme vinete pe braţe. Adeseori Ana ar fi
voit sa-l întrebe: “Ghita! ce-i cu tine?”, insa ea nu mai indraznea sa-i vorbească
dezgheţat ca mai nainte, căci se temea ca nu cumva el sa se manie si pe dansa,
ceea ce nu făcuse inca pana atunci.

Asa sosiră zilele de toamna.

Intr-o zi de joi, când locul de dinaintea cârciumii era plin de oameni, sosi o turma
de grăsuni mari si frumoşi, tot unu ca unu.

Unul dintre boitari, un baietan ca de şaptesprezece ani, intra in cârciuma si cauta
pe Ghita.

— Sanatate si voie buna de la Lica Samadaul! zise el îndrăzneţ. Ti-a lasat vorba sa
ne dai sa mancam si sa bem; au sa vie si celelalte turme in urma si ne-a spus ca sa-
ti lasam cinci grăsuni din turma si sa ti-i alegi după plac.

— Bine plăteşte Lica! zise unul din drumeţi.

— Are de unde! adause altul.

— Mai ştii!? intampina al treilea. Are turme multe, si porcarii beau si mananca
mult.

Ghita-si increti fruntea. Vorbele boitarului si apoi vorbele drumeţilor erau parca
sa-l scoata din sărite. El simţea ca, daca nu primeşte, se trage in degete cu Lica;
dar aici, fata cu oamenii, nu putea sa primească.

— Bine, zise el, calcandu-si pe inima. Lasati, ca ma inteleg eu cu Lica. Mancati
numai si beţi; grija mea de plata.

Baietanul ieşi, iar Ghita se întoarse spre oameni si mai adause:

— Ce ştiu eu cat vor fi mâncând oamenii lui? Eu vreau sa am socoteala curata.

— Asa-i! ziseră oamenii.

— Bine, Ghita, de ce n-ai primit grăsunii? întreba in urma batrana.

— Ce sa fac eu cu grăsunii lui? răspunse el cam necăjit.

— Sa-i tai, sa-i vinzi, sa-i ingrasi. Ghita, ia grăsunii, ca ramai fara bani. Dac-ar avea
omul bani gata, n-ar plaţi in grăsuni. Trebuie sa primeşti ce-ti dau oamenii, fiindcă
nimeni nu-ti poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit si te plăteşte cinstit: de ce sa-l
superi fara nici un folos? Acum iti da, acum ia, căci nu ştii ce are sa fie mâine.

— Laşa, ca mai vin si alte turme… grai Ghita cam cu jumătate de gura. Sa ma mai
gândesc, sa mai vad ce cheltuiala fac oamenii.

— Gând bun sa-ti dea Dumnezeu!

Nici Ghita n-ar fi cerut decât un gând bun de la Dumnezeu, dar ii era greu sa se
oprească asupra unui gând, fie el bun, fie rau.

Turmele treceau una cate una pe dinaintea cârciumii; când una se vedea din
depărtare, cealalta pornea mai departe, si locul se deşerta, dar peste puţin iar se
umplea. Si cum turmele plecau una cate una, Ghita întreba mereu cate mai sunt,
si pe cat numărul turmelor ramase in urma scadea, pe atat el prindea pofta de a-si
opri cei cinci grăsuni.

— A zis Lica sa-mi opresc cinci grăsuni, ii zise in cele din urma unuia dintre porcari.

— Noi nu ştim nimic, răspunse acesta.

— Apoi, adause altul cam in gluma, noi plătim înainte, ori nu plătim deloc.

Peste puţin sosi si Lica, ceru un pahar de vin, isi întreba de turme, apoi zise “noroc
bun!” si pleca mai departe fara sa fi descălecat macar.

Ghita ramase cuprins de gândurile omului pagubas. El era om cu minte si
înţelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea sa stea nimeni fara
voia lui Lica: afara de arandas si afara de stăpânire mai era si dansul care stapanea
drumurile, si in zadar te înţelegi cu arandasul, in zadar te pui bine cu stapanirea,
căci, pentru ca sa poţi sta la Moara cu noroc, mai trebuie sa te faci si om al lui
Lica.

Iar Ghita voia cu tot dinadinsul sa ramaie la Moara cu noroc, pentru ca-i mergea
bine.

“Trei ani, numai trei ani sa pot sta aici, isi zicea el, sa ma pun in picioare, incat sa
pot sa lucrez cu zece calfe si sa le dau altora de cârpit.”

Dar aceşti trei ani atarnau de Lica. Daca se punea bine cu dansul, putea sa-i
mearga de minune, căci oamenii ca Lica sunt darnici. E numai vorba ce va fi
cerând Lica pentru ceea ce da.

Ghita intaia oara in viata lui ar fi voit sa n-aiba nevasta si copii, pentru ca sa poata
zice: “Prea puţin imi pasa!” Se gandea la câştigul pe care l-ar putea face in
tovărăşie cu Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se împăienjeneau parca
ochii: de dragul acestui câştig ar fi fost gata sa-si pună pe un an, doi capul in
primejdie. Avea insa nevasta si copii si nu putea sa faca ce-i placea.

“Sa vedem! isi zise el in cele din urma, voind sa-si alunge gândurile rele.
Deocamdată, e mai bine ca el sa-mi fie dator mie.”

Asa zicea el, insa de cu seara, când isi strânse banii ca sa-i pună in lada, el simţi ca
nu are dreptate.

Ghita nu era omul care se ştie bucuros dator, dar cu atat mai puţin omul care da
bucuros de la sine, si asa ii venea parca sa zică: “Am sa ma pun frumos pe langa
dansul, ca sa-mi plateasca”.

Era legat, si omul când se simte legat e supărăcios. Chiar atunci seara Ghita isi
bătu sluga, pe ungurul, fara a-si da seama pentru ce, iar când Ana il mustra, fara
de voie, pentru aceasta, el ii arunca vorbele:

— Ei! frate, da-mi pace! Parca nu tot pentru voi imi mistuiesc viata!? Ana tăcu, dar
ochii i se umplură de lacrimi, fiindcă vorbele ii pareau grele.

— Ei ! si tu te mâhneşti numaidecât, zise el amarat. Ar fi voit sa mearga la ea, sa-i
ceara iertare, si sa o împace, dar nu putea; era in el ceva ce nu-l laşa, si asa ieşi
afara, ca sa fie singur cu gândurile sale.

Si daca ar fi ştiut Ana ce gandea si ce simţea el, când statea asa singur si
posomorât, ea s-ar fi dus la el si l-ar fi mangaiat, dar el tacea, si asa ea nu
indraznea sa-l supere, ci se întreba mereu ce o fi avand soţul ei.

Duminica, după ce batrana plecase la biserica, Ghita-si răsuflă veninul asupra lui
Laie, apoi se făcuse mai vesel decât de obicei. El petrecea cu Ana si cu copiii in
umbra arinilor, luase de zgarda pe Cula, câinele cel mare si leneş, isi pusese
baiatul pe el si-l invata sa calareasca, si-l invata mereu, cu toate ca Ana se necajea,
temandu-se ca nu cumva copilul sa cada ori câinele sa-l muşte.

Deodata, ceilalţi câini, care erau slobozi, începură sa latre, iar Cula, auzind lătratul
lor, se repezi si el latrand in partea despre deal, încotro ii auzea pe dânşii latrand.
Ana tipa inspaimantata, deoarece copilul era sa cada; insa Ghita nici nu ţinu
seama de dansa, ci, strângând zgarda, se îndrepta si privi ingrijat in toate părţile.

Nu zări nimic.

— Se vede c-au dat de catelul-pamantului, ori au simtit vreo vulpe prin împrejur,
zise el, lasandu-i sa latre mai departe.

— Ghita! grai Ana jeluindu-se. Eu nu ştiu cum te-ai făcut tu de la o bucata de
vreme: vezi ca-mi vine rau când vad copilul pe câine, si parca in ciuda mea il tii
mereu.

— Saracul de mine! răspunse el cam răstit. Când e vorba sa-mi fac si eu o pofta,
proasta, buna, cum ar fi, top! ca mi se supără nevasta! Haid’l adause apoi, luând
copilul in braţe si dând cu piciorul in câine.

— Nu, Ghita! Nu vreau! striga Ana speriata, apoi fugi după câine, il lua de zgarda,
il aduse la locul unde fusese si incepu sa-l roage pe Ghita cu staruinta ca sa-si
pună iar baiatul calare pe el.

— Uite, era o prostie! grai Ghita muiat si se laşa pe iarba. Ana lua ea insasi copilul,
il puse calare pe Cula si-l purta fricoasa la dreapta si la stanga, privind mereu la
soţul sau, ca sa vada daca el nu zâmbeşte.

Ghita nu zambea. Privind la copilul ce tipa rasfatat si privind la soţia sa, il apuca o
înduioşare din ce in ce mai adanca: ii era parca n-a vazut-o de mult si parca era sa
se despartă de dansa.

— Ano, zise el in cele din urma alene, ia vino, şezi langa mine! După ce ea se aşeza
langa dansul, el o privi lung si întristat, ii netezi parul de pe frunte, apoi grai incet:

— Ce zici tu! n-ar fi bine sa plecam noi la Sf. Dimitrie de aici?

— Pentru ce? întreba nevasta uimita.

— Nu ti se urăşte tie in singurătatea asta?

— Mie? nu!

— Nu ti-e frica?

— De ce?

— De ce? De toate! Tu auzi cum latra câinii; au dat de vreo urma, de vreun
gandac, de vreun vierme si latra, fiindcă n-au alta treaba: mie insa mi se răceşte
măduvă in oase când ii aud latrand. E grozava viata asta, Ano, e grozava; stai aici
in pustietate, si te sperii de nimic, si-ti mistuiesti viata cu năluciri deşerte.

— Ce ai, Ghita? striga nevasta cuprinsa de ingrijare.

— Ce am? răspunse el cu amaraciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astazi
pentru cea de mâine. Eu nu ti-am vorbit niciodată despre lucruri de aceste, dar
trebuie sa fii si tu om, Ano, si sa te gândeşti la viata, căci nu pot sa-ti vie mereu
toate de-a gata. Astazi stau aici si nu ma supără nimic, dar imi fac eu insumi
gânduri rele despre ziua de mâine, si aceste gânduri nu-mi laşa tihna sa ma bucur
de ziua de astazi. Si poate ca gândurile mele sunt deşerte, poate ca ziua de mâine

are sa fie tot buna, dar o voi pierde temandu-ma de cea de poimâine. Si cat vom
sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta.

— Atunci sa plecam, Ghita.

— Da, sa plecam, dar intreaba-ma daca ma pot hotari sa plec. Vezi tu, asa cum
sunt, imi vine greu sa plec.

— Atunci sa ramanem aici. Tu ştii mai bine cum are sa fie bine.

— Poate ca ştiu. Ano, dar nu pot, zise el cu amaraciune. Ar trebui sa ma silească
cineva, sa ma impinga. Mi-e greu sa-i vorbesc maichii, pentru ca ea ne-a zis sa nu
venim aici; mi-e ruşine; iara tu eşti buna, Ano, si blanda, dar eşti uşoara la minte si
nu înţelegi nimic: sunt cu tine ca fara de tine; in loc de a-mi alunga gândurile cele
rele, ma laşi sa ma mistuiesc cu ele, si când nu mai ştiu ce sa fac, tu te uiţi la mine
cu mila, si atata tot.

— Ce sa fac, zise ea mahnita, daca asa m-a lasat Dumnezeul? Ghita se laşa pe
coate si ramase asa întins pe pamant si cu privirea pierduta in depărtare.

Intr-un târziu, Ana isi ridica capul si privi indrazneata la el.

— Fiindcă tu le fierbi toate in tine si mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt
de vina daca nu ştiu ce te pune pe gânduri…

Moara cu noroc – Capitolul V

Pe când acestea se petreceau in umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei
călăreţi in pas, tinandu-se mereu in albia râuleţului, unde erau acoperiţi de şirul
de sălcii si de răchite.

Câinii, care simţiseră la depărtare de cateva împuşcaturi, o luara spre dânşii,
latrandu-i cu neastampar din ce in ce mai mare.

— Sa fie ai dracului de câini! grai Lica, oprindu-si calul. Pe cat se vede, la cârciuma
nu e nimeni si nici drumul nu umbla, dar daca nu-i alintam câinii, pas sa se mai
teama de noi!

El se dete dar jos de pe cal, pleca înainte, si când cei doi câini se apropiara si voira
sa sara la el, el se laşa pe iarba si începu sa-i cheme cu vorbe alintatoare la sine.
Câinii se opriră zăpăciţi in cale si, mai ales după ce descalecara si ceilalţi doi
oameni, începură sa-i mai slabeasca. In cele din urma, ei parca-si detera cu
socoteala ca au a face cu nişte oameni pacinici, care s-au pus la odihna aici,
departe de curtea păzită de dânşii; ei se întoarseră dara incet si oprindu-se din
când in când ca sa mai latre o data spre cârciuma de la care veniseră.

Lica se ridica iar in picioare si ii chema din nou la sine, insa de cate ori el voia sa se
apropie de ei, începeau sa latre.

Peste jumătate de ceas isi petrecu astfel cu cei doi catei deprinşi a scoate sânge
din urechile porcilor; dar in cele din urma ii netezi cu mulţumirea omului care a
dat o noua dovada despre dibacia sa.

— Buni catei! dar tot eu sunt nasul lor, zise el, si iar ii netezi si, asa pas cu pas, se
apropia de cârciuma părăsită.

Ghita uitase de mult ca au latrat o data câinii, când Lica sosi la cârciuma si-l
deştepta cu cateva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laita de sub
cerdac, ca sa-l trimită după stapanul lui.

— N-ar fi mai bine sa ma duc eu? grai unul din oamenii lui Lica.

— Lasa-I sa vina el la noi, grai Lica. Ghita sari in picioare când afla ca Lica a sosit la
cârciuma si se schimba la fata, dar nu se gândi mult, ci pleca cu paşi hotarati si cu
vinele încordate spre cârciuma.

Ana ramase o clipa tulburata, apoi făcu iute un pas spre el.

— Ghita! stai! zise ea. înainte de toate il trimite pe Laie pe vale in sus de-a lungul
răchitelor. Ea privi lung si aspru in ochii lui. Nu ma înţelegi tu, acum, când eu incep
a te înţelege pe tine!? zise ea incet. Asa a fost vorba intre noi, ca sa trimitem pe
Laie înainte, sa ne aştepte acolo. Du-te, Laie, urma ea; ia-o pe vale in sus, in dosul
răchitelor, pana la crâng, si daca-i intalni pe părintele, sa-i spui ca venim mai
târziu, fiindcă a venit Lica Samadaul, cu alţi doi oameni, si trebuie sa mai stăm cu
dânşii; sa ne mai aştepte, si ne astepti si tu. Ai inteles? Sa te duci mereu in dosul
răchitelor, ca sa nu vada nimeni.

— Da, răspunse Laie, si pleca printre arini spre albia râuleţului. Acum înţelegea si
Ghita gândul nevestei sale, il înţelegea si parca nu-i venea sa plece, parca-i venea
sa zică: “Ano! greşeşti când crezi ca trebuie sa te temi de Lica”.

Apoi iar ii venea sa mearga la dansa, sa-i mulţumească pentru gândul ei cel bun;
insa nu putea sa zică, nici sa faca nimic; se temea ca o va tulbura, si asa pleca cu
inima îndoita spre cârciuma, lasand-o pe dansa cu copiii sub arini.

Când se afla aproape de cârciuma, el privi spre râuleţ si văzu pe Laie fugind peste
drumul de tara, ca sa apuce şirul de răchite.

“Prostul dracului! ma da de gol”, isi zise el ingrijat.

— Se vede ca l-am bătut astazi, adause apoi, privind pe Lica. L-am trimis sa-mi
aduca plasa cu peste si uite cat e de sprinten. Noroc bun sa dea Dumnezeu!

— Minunaţi catei! răspunse Lica, netezind pe unul dintre câini si privind la Ana,
care se vedea venind despre arini cu un copil in braţe si cu altul de mana. M-au
simtit cale de o jumătate de ceas si-am pierdut o mulţime de vreme ca sa-i

momesc.

Ghita înţelese unde bate Lica cu vorbele sale si ar fi avut pofta sa dea o data cu
piciorul in câinele care incepu a se linguşi pe langa dansul.

— l-am auzit latrand, răspunse el, dar ştiam ca nu pot sa fie decât oameni de
aceia de care aştept in toate zilele.

— Trebuie sa ştii un lucru, urma Lica. Câinii au pentru oameni un latrat anume si
trebuie sa înţelegi limba lor, pentru ca sa te foloseşti de ei, fiindcă mai ales atunci
când ar trebui sa sara, ei nici nu latra decât o data, de doua ori. Altfel, locul e
minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fara ca sa-l zăreşti. Dar sa intram,
adause el alene, fiindcă avem o vorba împreuna.

— Si mai multe, răspunse Ghita, intrând cu pas hotarat in urma lui. Catva timp ei
stetera tacuti, fata in fata, hotarati amandoi si simţind fiecare ca si-a găsit omul.

— Iaca, grai Lica in cele din urma, luând de la brâu un teanc de bucăţi de piele
înşirate pe o veriga de sarma. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la
urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turma altul, asa, cum il vezi taiat in aceste
bucatele, pe care ti le las aici. Daca trec porcii pe drum, sa te uiţi la semnul lor, sa
tii bine minte pe omul care-i mana si taci.

Ghita privi lung la el, dar nu răspunse nimic.

— Cred ca ne-am inteles? adause Lica.

— Eu cred ca nu!

— Cum asa?

— Apoi vezi, grai Ghita răspicat si aspru, daca ma uit in toate părţile, nu vad pe
nimeni si stau singur aici in pustietate. Am doi câini minunaţi, cum ziceai, si tot ati
venit trei inşi fara de ştirea nimănui. Puteti sa ne omorâţi pe toti cati suntem aici,
si nimeni n-are sa ştie ca voi ne-ati omorât; puteti sa luaţi ce va place, si daca
suntem oameni cu minte, n-avem sa ne plângem nimănui, fiindcă voi sunteti
totdeauna mulţi si tari, iar noi suntem totdeauna putini si slabi. Imi ziceai sa fac
asa: e oare cu putinta sa zic ba?!

— Carevasazica, ne-am inteles.

— înţelegerea cu de-a sila nu se poate. Daca voiai sa te înţelegi cu mine, trebuia
sa vii pe drum, iara nu pe poteca. Eu pot zice ca fac pe dorinţa ta si tot nu fac
decât asa cum imi vine la socoteala.

— Asta-i treaba mea! zise Lica hotarat. Ori imi vei face pe plac, ori imi fac rând de
alt om la Moara cu noroc.

— Lica, grai carciumarul, nu cred ca poţi sa ma tii de frica. Daca eşti om cu minte,
cauta sa te pui la buna înţelegere cu mine.

— Eu nu cunosc înţelegere mai buna decât asta! In inima omului poate sa fie
orişice; destul numai sa simtă, ca vai si amar de el daca nu-mi face pe plac.

Ghita se apropie un pas.

— Daca ar fi numai atat, Lica, zise el aşezat, n-as zice nimic. Tu ceri, la urma
urmelor, un ajutor de la mine si ti l-as da bucuros daca te-as sti cine eşti si daca n-
ar trebui sa ma tem ca mâine ai sa ceri mai mut. Apoi, tu nu eşti singur, ca mine,
Lica, si daca-ti fac tie pe plac, am socoteala cu alţii.

— Asta-i treaba ta! striga Lica mânios. Adu-mi cheile!

— Ce fel de chei?

— Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la orice lada, răspunse Lica
rece. Cel ce vine aici vine sa-si faca bani; ti-ai făcut si tu de când eşti aici: am sa ma
împrumut de la tine.

Ghita ramase catva timp încremenit si cu ochii tintiti la dansul.

— N-am sa te prad, adause Lica; am sa iau cu împrumut si sa plătesc cinstit, cu
camata, cu carnetele carnetelor, se intelege, când imi vine la socoteala. In scris n-
am nevoie sa-ti dau, fiindcă nu poate sa-ti fie de nici un folos: daca trăiesc si-mi
merg trebile bine, am sa plătesc cu prisos, iara daca mor fara de vreme ori daca-
mi merge rau, tot n-ai de unde sa iei.

— Sa-ti dau bani numarati.

— Ce sa mai pierdem vremea numarand!?

— Atunci ia cat iai, dar fii cuminte si mai laşa, ca sa nu simtă nevasta si soacra-
mea, grai Ghita, aratand saltarul, in care erau si banii, si cheile.

— Asa ne înţelegem! zise Lica. Ghita ar fi avut pofta sa sara la el si sa-l sfasie in
bucăţi, dar nu putea, pentru ca ceilalţi doi erau in apropiere si ar fi trebuit sa
mantuie prea iute cu dansul, li era parca-i seaca sângele din vine când vedea pe
Lica la banii ce-si adunase para cu para, dar acum era legat si trebuia sa se
stapaneasca.

— Da, ne înţelegem, zise el apropiindu-se, si daca vei fi avand vreo supărare din
partea mea, sa nu-mi mai vad banii cu ochii.

Lica se întoarse si se rânji la el.

— Asa-i ca te-ai făcut blând ca un mieluşel!? ii zise apoi. Ghita se cutremura.

Toate ca toate, dar bataia de joc il scotea din minţi. El făcu, oarecum fara de voie,
un pas spre Lica, il apuca de amandoua braţele, il ţinu strâns înaintea sa si grai cu
glas inabusit:

— Nu te mişca, daca nu vrei sa fie moarte de om! Simţind ca Ghita e mai tare, Lica
privi ingrijat spre usa si grai iute:

— Ce vrei cu mine?

— Nimic! răspunse Ghita, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine ca am nevasta si copii
si ca nu-ti pot face nimic. Imi iai banii: sa-ti fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului

si mi-ai stricat viata: sa-ti fie de bine! Dar sa nu crezi ca ma tii legat, sa nu crezi ca
te prinde sa ma iai in bataie de joc. Tu poţi sa ma omori, Lica, tu cu oamenii tai: eu
pot sa te duc pe tine la spanzuratoare. Nu te juca dar cu mine. Gandeste-te ca tu
m-ai făcut sa nu mai am multe de pierdut si baga de seama sa nu mai pierd si cele
ce am! Sa-ti fie frica de mine!

Lica se dete un pas inapoi.

— Ti-e frica, urma Ghita, trecandu-si cu amandoua mâinile printre peri in sus. Ti-e
frica si nu ti-e ruşine sa-ti chemi oamenii intr-ajutor.

— Se înţelege ca nu, răspunse Lica zâmbind. Mi-ar fi ruşine dac-as veni fara dânşii
la tine.

Ghita isi pierduse bunul cumpăt si tocmai pentru aceea se simţea in strâmtoare
fata de Lica, pe care nimic nu putea sa-l scoata din sărite.

— Voiesc si eu sa intre, ca sa vada ca ti-e frica, zise el. Săriţi, mai oameni! striga
apoi si se opri neclintit in mijlocul casei.

Unul din porcari intra iute in casa, iar cellalt se ivi pe prag, unde ramase privind in
ochii lui Lica.

— l-a venit pofta sa se prindă la harta cu noi, grai Lica.

— Ba sa ma ferească Dumnezeu, răspunse Ghita. Sunt om cuminte. Voiesc numai
sa va arat ca nu mi-e frica de voi.

— Dar ni-e frica noua de tine, zise Lica. Tu însuti ziceai sa-mi fie frica: iti spun ca-
mi este si nu ştiu daca te voi mai putea apuca vreodată asa la strâmtoare cum te
tin acum. Tu ma înţelegi. Mie nu mi s-a pus inca om in cale fara sa mi-l fi curatit
din drum.

— Nici nu voiesc sa ma pun in calea ta.

— Dar ai putea sa te pui, ai putea sa faci ceea ce pana acu n-ai făcut, fiindcă nu
ma ştiai cine sunt. Du-te, ii zise apoi Lica lui Raut, care statea in prag, leaga-l pe
sluga, apoi ada nevasta cu copiii in casa.

Ghita se repezi înainte, il apuca pe Raut de piept si-l arunca spre mijlocul casei,
apoi închise usa si grai inecat de spaima:

— Nu bagati nevasta in trebile noastre; nu va atingeţi de mine, ca nu e bine. Lica,
tu eşti om chibzuit: nu-ti baga capul in primejdie, nu te face de ruşine; fii talhar,
Lica, dar nu pungaş prost, care se da de gol: intreaba-ma unde e sluga mea si apoi
vorbeşte cu mine.

Lica privi zăpăcit la tovărăşii sai.

— Voi l-ati văzut fugind pe vale in sus; sa stiti ca nu se întoarce decât după ce veţi
fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca sa-i spună ca stau de
vorba cu voi.

— Asa-i, zise Raut ca speriat din somn. Nu l-am mai văzut de atunci.

Lica simţi ca si-a pierdut pamantul de sub picioare.

— Pentru asta am sa te tin minte cat voi trai, zise el privind aspru in fata lui Ghita.

— Nu umbla cu vrăjmăşie, răspunse Ghita apropiindu-se de dansul, ci te gândeşte
ca, daca nu m-ai prins astazi, n-ai sa ma prinzi cat vei trai pe fata pământului. Lica,
tu trebuie sa înţelegi ca oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni
nepreţuiţi.

— Am zis eu ca vreau sa mi te fac sluga!? întreba Lica, schimbandu-si deodata
fata.

— Daca n-ai zis si nu vrei sa zici, atunci haid’ sa vorbim ca prieteni, ii zise Ghita
dezgheţaţi Sa aduc vin si sa ne cinstim ca nişte oameni de buna înţelegere. Am eu
atata minte ca sa inteleg ca nu pot sta la Moara cu noroc fara de a ma fi pus in
înţelegere cu tine. Nu vreau sa ma tii numai de frica, ci umblu sa intru la învoiala
cu tine. Sunt gata sa-ti fac pe plac: dar atunci sa fii si tu om cu minte si sa înţelegi
ca, daca e sa fiu de folos, lumea trebuie sa ma creada om cinstit si stricat cu voi.

— Asa e! grai Lica. Lumea — da, insa noi cum trebuie sa te credem?

— Cum ma veţi fi ştiind; sa vedem, răspunse carciumarul, intinzandu-i mana. Pe
vrăjmaşul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte si-l face tovaras.

Lica primi mana.

— Banii mi-i laşi, urma Ghita cam cu jumătate de gura.

— Adică ii iau cu mine, răspunse Lica; ce-i in mana nu-i minciuna.

— Dar sa ştii ca nu ma tii legat cu ei, grai Ghita si pleca sa aduca vin rece din
pivniţa.

— Asta a fost prostia mea, grai Lica, după ce se văzu singur cu tovărăşii sai. Tot era
mai bine sa ascult de tine si sa tin sluga la cârciuma.

— Laşa, poate ca e mai bine asa! răspunse Raut.

— Sa vedem! grai celalalt. Eu ma tem ca ne tine cu minciuna.

— Asta e treaba mea! zise Lica, ridicandu-si capul.

Moara cu noroc – Capitolul VI

Ca om care isi petrecea viata pe drumuri, Lica venea des pe la Moara cu noroc,
cate-o data, cate de doua, ba si cate de mai multe ori pe saptamana. El venea,
descăleca, bea cate un pahar de vin, manca ceva si iar se ducea.

Numai arareori se intampla ca el sa stea mai mult; insa mai ales duminica el venea
adeseori cu cate doi-trei tovarasi, si atunci era in voie buna.

Lui Ghita ii parea totdeauna bine când Lica venea fara de veste la cârciuma. Ana
fusese muncita de gânduri grele, care o imbatranisera oarecum intr-un singur
ceas si care ii veneau iar de cate ori il vedea pe Lica.

Dar plecând Lica, ea-l întrebase pe Ghita despre cele petrecute si el ii răspunse ca
n-a fost nimic, ca ce putea sa fie!? si ca Lica e omul lui. De aceea, Ana tăcuse
atunci, si de atunci tacea mereu si privea numai din când in când furişat la Lica,
zicând in sine: “Trebuie sa fie om rau si primejdios”.

Zilele treceau insa, precum ele treceau, Ana se simţea tot mai părăsită. De când se
împrietenise cu Lica, Ghita parca fugea de dansa, parca-i ascundea ceva si se ferea
sa nu ramaie singur cu dansa.

— Ghita, ce ai tu cu omul asta? il intreba ea intr-una din zile după plecarea lui
Lica.

— Eu!? ii zise el cam speriat. Ce sa am? Nimic! Ceea ce am cu toti drumeţii: vine,
sta de vorba, mananca, bea si plăteşte.

Ana privi lung in fata bărbatului sau.

— Dar de obicei plăteşte peste ceea ce se cuvine, ii zise ea aspru.

— Asa sunt oamenii cu dare de mana.

— Ghita! grai nevasta aşezat. Nu vorbi cu mine ca si când ai avea un copil înaintea
ta. Tu eşti barbat si trebuie sa ştii ce faci. Te întreb numai; nu vreau sa te descos:
tu iti da seama daca ai ori nu ceva sa-mi spui. Fa cum ştii, dar eu iti spun, si nu ma
laşa inima sa nu-ti spun, ca Lica e om rau si om primejdios: asta se vede din ochii
lui, din rânjetul lui si mai ales din căutătură ce are, când isi roade mustata cu
dinţii. E om patimas, Ghita, si nu e bine sa te dai prea departe cu el.

— Dar nu ma dau deloc! răspunse bărbatul.

— Bine! grai nevasta. Tu fa cum ştii, dar sa nu zici apoi ca nu ti-am spus.

Ghita ar fi voit sa vorbească, insa ii era greu, după ce zisese o data ca n-are nimic
cu Lica; isi puse dar numai de gând ca ii va vorbi alta data.

Si, la drept vorbind, ce ar fi avut el acum sa ii spună?! Toate cele petrecute erau
parca date uitării, si asa poate ca nici nu era bine ca Ana sa afle despre ele. Ce-i
drept, Ghita se uita mereu la urechile porcilor, ba a găsit in mai multe rânduri si
porci cu semne de ale lui Lica, insa Lica venea si se ducea fara ca sa-l întrebe ceva,
si asa nu avea decât sa tina minte si sa taca. Lica nu-l intreba nimic, nimic nu-i
spunea si nimic nu cerea de la dansul.

Cu toate aceste, Samadaul parca ştia tot ce se petrecea la Moara cu noroc, si
aceasta il nedumerea cateodata pe carciumar.

Si mai mare i se făcu nedumerirea, când intr-o zi Lica ii trimisese sase porci, dintre
care patru nu erau însemnaţi cu nici unul dintre semnele insirate pe veriga de

sarma. Ghita a statut mult la lupta cu sine; dar in cele din urma tot i-a primit,
pentru ca sa nu se strice cu Lica, si tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea ca ea va
stărui sa nu-i primească.

De aici înainte el in adevar se ferea de dansa, iara ea isi dadea silinţa sa nu-l
supere.

Astfel sosi timpul când bruma cade si vântul scutura frunzele copacilor si răreşte
pădurile.

De când venise toamna, drumul era mereu umblat, si nici chiar duminica nu era
părăsită cârciuma de la Moara cu noroc. Toamna se tin târgurile cele bune;
toamna are omul cate ceva de vândut; toamna fac neguţătorii trebile cele bune; si
lui Ghita ii mergea dar acum chiar mai bine decât peste vara, si abia se intampla
cate un ceas pe saptamana ca sa fie singur la cârciuma. Si cu cat se apropia ziua de
Sfanţul Dimitrie, drumul era cu atat mai umblat.

Intr-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc si şapte oameni sub cerdac,
când sosi si Lica dimpreună cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu Raut, omul de care
numai arareori se despărţea.

Lica nu statea niciodată sub cerdac, nici in cârciuma, ci in odaia de alaturi, in care
erau o masa maricica, cateva scaune de paie si doua paturi pentru drumeţii mai
aleşi, care se intampla sa maie peste noapte la Moara cu noroc. Altfel in aceasta
odaie isi petrecea carciumarul ziua, cu nevasta si cu copiii, fiindcă odaia in care se
culca el era in alta parte, cu intrarea prin bucătărie si cu ferestrele la deal, cata
vreme aici ferestrele erau spre drum, incat, sezand la masa, putea sa vada cu o
privire si cârciuma, si drumul, si locul de dinaintea cârciumii.

Asta data insa Lica nu intra drept in odaia aceasta, ci se opri sub cerdac si prinse
vorba cu oamenii, intreband pe fiecare dintre dânşii de unde vine, unde merge si
in ce treaba umbla. Intr-un târziu, el il trase apoi pe Ghita la o parte si-i zise incet:

— Când vine jidovul pentru câştigul de la St. Dimitrie?

— Arandasul? răspunse Ghita tot mai incet, gandeam sa ma duc eu la el.

— Da, arandasul. Nu te duce, grai Lica. Lasa-I, ca vine el. Am o vorba cu dansul.

— Bine! Sa te vestesc când are sa vie?

— Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dansul! Deşi ei vorbiseră incet si mai ales Lica
parea a voi sa păstreze taina despre cele ce se vorbea, el rosti cuvintele “jidovul”,
“arandasul” si “grija mea de dansul” destul de tare, pentru ca oamenii de sub
cerdac sa le poata auzi, apoi privi cam speriat împrejurul sau si adause:

— Dar sa intram in casa. Intrând, Lica isi arunca biciul pe masa, un semn ca voia sa
pe- treaca in draga voie. Fusese certat cu Buza-Rupta si cu Saila Boarul, Raut ii

impacase si acum voia sa se cinstească cu dânşii. Despre arandas Lica nu mai vorbi
nici un cuvânt.

Peste puţin sosiră trei ţigani la cârciuma, unul cu vioara, altul cu clarinetul si al
treilea cu timbala: Lica ii puse pe laita din cârciuma si le porunci sa cânte.

Si fiindcă ţiganii cantau, oamenii se îngrămădiseră la usa cârciumii, si asculta si
Ana cu batrana si cu copiii, căci numai rar se nimereau trei ţigani deodata pe la
Moara cu noroc.

Lui Lica ii veni de la o vreme pofta sa joace si, apucand pe Buza-Rupta, ieşi din
cârciuma si incepu sa framante pamantul, incat parul răsucit in plete lungi ii zbura
in vânt.

Dar jocul fara de muiere nu are nici un rost. De când umbla pe la Moara cu noroc,
el nu grăise nici zece vorbe cu Ana; acum insa el se duse la ea, o apuca de mâini si-
i zise:

— Haid’ sa te joc o data, sa zici ca ai fost jucata! Ana se dete in laturi. El o cuprinse
cu amandoua braţele.

— Dar daca n-am pofta de joc!? grai ea cu hotarare si se desfăcu incet din braţele
lui.

— Vine pofta!

— Si la mai mult! adause Buza-Rupta, tragand cu ochiul.

— Ei! nu vreau! grai Ana rece si se dete inapoi. Lica se retrase cam necăjit.

— Saracul de mine! grai Ghita asa in gluma. Dar nazuroasa mi s-a mai făcut
nevasta! Joaca, muiere; parca are sa-ti ia ceva din frumuseţe…

Ana isi calea pe inima si se dete la joc. La inceput se vedea c-a fost prinsa de sila;
dar ce avea sa faca? La urma urmelor, de ce sa nu joace? încetul cu incetul, ea
prinse voie buna; se cam tulbura când Lica se apropia de dansa; sângele ii navalea
in obraji când el o apuca de brâu ca s-o invarteasca; dar asa era acum si altfel nu
putea sa fie si ea se dete din ce in ce după par. In cele din urma, tot se arata copila
rasfatata de odinioară, si Ghita fierbea in el când ii vedea fata străbătută de
plăcerea jocului.

— Sa-ti fie de bine! grai Lica peste catva timp obosit. Dau mărturie ca te tii mai
bine decât mine.

El o strânse apoi in braţe, o ridica de la pamant, se invarti cu ea o data, o sărută si
o puse pe laita.

Ana isi stampara obrajii cu palmele, privind cam ametita împrejur, in vreme ce
Lica se plimba in sus si in jos, stergandu-si sudorile cu maneca de la camasa, apoi
se opri si grai:

— Ce cârciuma ciracului mai e si asta!? De ce nu-ti tii o slujnica? Oamenii de la usa
zambira pe sub mustata, Ana tresari si se ridica roşită ca bujorul, iara batrana privi
la o parte, facandu-se ca nu intelege vorbele lui Lica.

“De! isi zise ea, ce sa-i faci, asa e omul! Oricât de bun ar fi, tot are cate un pacat.
Fie cat de mic, dar tot il are.”

Ghita nu zise nimic, ci-si puse numai de gând ca are sa o tie minte si asta.
înspre seara, Saila Boarul pleca cu Buza-Rupta spre Ineu, Raut o lua, după ce
schimba cateva semne tainice cu Samadaul, spre padurea de la Fundureni, iara
Lica se opri la drumeţi si grai privind inspre apus, de unde se ridicau nişte nori grei
spre cer:

— Se schimba vremea, precum se vede; dar tot mi-e ca am sa raman aici peste
noapte. Am bani la mine si locurile sunt cam rele, mai ales acum toamna.

El ramase dar peste noapte la Moara cu noroc.

Moara cu noroc – Capitolul VII

De când drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri
întâmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc,
altadata vestita de rea, era insa in anul acesta scutita, si drumeţii scoseseră vorba
ca, de când Ghita a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase
cale de o zi jur împrejur. Jandarmii de la Ineu se ţineau cu toate acestea mereu pe
drumuri si abia trecea zi data de la Dumnezeu fara ca ei sa dea pe la cârciuma lui
Ghita.

Ghita se bucura când veneau jandarmii si isi dadea toata silinţa sa se pună bine cu
dânşii: le dadea mancare si băutură, fara ca sa primească banii când ei voiau sa
plateasca, ii ţinea de vorba si umbla mereu in voile lor.

Era insa intre dânşii unul, Pintea căprarul, un om scurt si îndesat, cu ochii mari, cu
umerii obrajilor ieşiţi si cu fălcile late, cu mustata tunsa si cu o tăietură in frunte,
dar mai presus de toate om aşezat si tăcut la fire, cu care Ghita se făcuse prieten
bun. Ce-i drept, el nu vorbise inca intre patru ochi cu Pintea; dar asa sunt oamenii:
e cate unul pentru care simţi din clipa ce l-ai văzut tragere de inima, fara ca sa-ti
dai seama pentru ce. Asa era si Pintea. Când venea pe la Moara cu noroc, se
vedea ca se simte bine la cârciuma si pleca totdeauna cam anevoie; apoi el ţinea
la Ana, la copii, netezea câinii lui Ghita si-ar fi fost orisicand gata sa dea cu
ciomagul daca cineva, chiar la drept vorbind, ar fi îndrăznit sa-l graiasca de rau pe
Ghita. De aceea simţea si Ghita ca Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea

sa vorbească mai pe fata, si acum, când se văzu peste noapte sub acelaşi
acoperamant cu Lica, ar fi dorit sa-l aiba si pe Pintea in apropiere.

Toate gândurile rele se grămădiseră deodata in capul lui si-l cuprinsese o nelinişte
ca niciodată mai nainte.

Sufletul i se pusese in tulburare când Lica ii spusese ca are o vorba cu arandasul.
Tulburarea ii crescu când Lica ii sărută nevasta si ii arunca vorba despre slujnica. In
sfarsit, Ghita-I cunoştea destul de bine pe Lica, pentru ca sa ştie ca el nu se teme
de oamenii rai si de locurile rele, si asa se întreba mereu: “Pentru ce a ramas el la
cârciuma? Pentru ce le-a spus drumeţilor ca are bani la sine? Ce avea de gând sa
faca? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit!?”

“Pentru ce?! pentru ce?! isi zise el in cele din urma deznădăjduit. Cine ştie?! Le va
fi zis asa din întâmplare, fara ca sa fi gândit la ceva, iara eu ma fierb in mine
pentru ele.”

El uitase încetul cu încetul învoiala făcută cu Lica, si numai din când in când isi mai
aducea aminte de banii pe care ii pierduse atunci. Acum se gandea la toate, si la
învoiala, si la bani, si la porcii cu semn străin, pe care ii primise de la Lica, si la
urmările ce puteau sa aiba acestea, si un glas tainic parca-i şoptea mereu: “A venit
vremea sa te rafuiesti”.

Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, si trebile
ii mergeau din ce in ce mai bine: avea porci la ingrasare, doua vaci cu lapte, caruta
pe razoare, doi cai buni, avea bani in lada, nu prea mulţi, dara destui pentru ca sa
poata trai un an, doi dintr-insii. Dar acum, când trebile mergeau mai bine, Lica
voia sa-i vorbească arandasului, fara îndoiala pentru ca sa-si faca rând de vreun alt
om la Moara cu noroc.

Dara Ghita nu voia sa plece; nu-l laşa inima sa paraseasca locul la care in scurt
timp putea sa se faca om cu stare.

Si iar se gandea la învoiala pe care o făcuse in strâmtoarea sa, la banii sai, la
primejdiile ce-l împresurau, la iarna ce se apropia si la zilele bune pe care le
avusese când nu avea nici porci la ingrasare, nici vaci cu lapte, nici caruta pe
razoare, nici cai sprinteni, nici bani bine numarati in lada. Si când se gandea la
aceste, ii venea oarecum sa se bucure ca Lica il scoate fara de voie de la Moara cu
noroc si-l scapa asa zicând de toate nevoile. Dar Ghita era om cu minte si simţea
ca are sa-i para toata viata rau daca va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de
cate ori isi aducea aminte ca Lica se afla sub acelaşi acoperamant cu dansul, il
cuprindea o vie ingrijare. Ar fi voit sa mearga la el si sa-l întrebe: “Omule, ce vrei
sa faci, ce vrei sa ceri de la mine? Vorbeste-mi verde-n fata, ca sa ne înţelegem.”

Si iar ii venea sa-si zică: “Ce-mi pasa!? Eu nu dau nimic; sunt gata sa tin piept cu el.

Si daca pier, atata paguba!” Si mai ales acesta era gândul care-l stapanea pe Ghita:
nimic nu era in el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lica si de a nu
da nici cat e negru sub unghie indarat.

Dar pe când se intarea in aceasta hotarare, el era singur si părăsit. Ana, pe care o
privea cu atata drag mai nainte, încetul cu încetul se instrainase de dansul si nu
mai era vesela ca mai nainte, când se afla singura cu dansul. El insusi se
instrainase de dansa. Din clipa in care ea si-a aratat bănuielile pe fata, se stinsese
orice tragere de inima pentru dansa din sufletul lui. Si-ar fi dat adesea toata viata
pentru ca sa mai poata simţi, fie chiar pe o singura clipa, bucuria pe care o simţea
odinioară când privea la dansa; dar in zadar: ea nu mai era pentru dansul ceea ce
fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea sa strabata
pana la inima lui plina de amaraciune. Din dragoste către dansa si către copii
venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dansa si pentru copii se bagase in
strâmtoarea in care se afla; si acum tocmai ea era cea dintâi din rândul acelora
care nu tin seama de strâmtoarea lui si de greutăţile cu care se lupta, chiar si ea il
credea rau, când nu putea sa-i inteleaga purtarea.

De aceea acum, când simţea trebuinţa de un suflet in care sa-si caute sprijinire,
Ghita nu se gandea la Ana, care dormea liniştita langa dansul, ci la Pintea, care-l
mangaiase adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi fost in
stare sa-si pună caii la caruta si sa plece acu in vreme de noapte la Ineu, ca sa-l
caute pe Pintea; încetul cu incetul, insa, gândurile s-au lămurit in sufletul lui, si in
cele din urma simtindu-se mai tare, el isi zise: “Adică de ce sa pun eu mai multa
încredere intr-un om străin decât in nevasta mea!?”

De abia se înnoptase, toti dormeau la cârciuma, si chiar Ghita, mai impacat cu
gândurile sale, aţipise, când câinii începură sa latre si o luara din ce in ce mai
neastamparati pe vale in sus.

Ghita tresari speriat din somn, sari din pat, se apropie de fereastra si privi afara in
noaptea întunecata.

El nu zări nimic, dar simţi ca se apropie vreun om cunoscut, deoarece câinii se
întorceau scheunand inapoi.

Peste vreun sfert de ceas el văzu, in sfarsit, trecând pe sub fereastra si inaintand
spre usa cârciumii un om si o femeie inalta si lata in umeri.

Asta era adica! Acum intelegea pentru ce a ramas Lica la Moara cu noroc, si-i era
ruşine de gândurile rele ce-si făcuse.

“Parca-i un voinic de codru!” zise el retragandu-se de la fereastra.

— Cine-i? striga in clipa aceea unul dintre slugi, Marti, ungurul.

— Oameni buni! răspunse un glas bărbătesc. Ghita se tulbura din nou. Precum
văzuse prin întuneric, ii parea ca omul ce venea cu femeia nu era Raut; acum,
când ii auzi glasul, nu mai putea sa se indoiasca despre aceasta; era un om cu
desavarsire necunoscut. Atunci cum de-l cunoşteau câinii? Cum de-l laşa sluga sa
treaca? De ce nu venise Raut insusi?

“De ce? de ce?” isi zise el necăjit. E grozav când omul isi face spaima din toate
nimicurile.

Cu toate aceste, ii veni gândul sa se duca sa vada cine a venit.

— Ce-i, Ghita? intreba Ana, care se deşteptase din somn si se ridicase din pat.

— Ce sa fie! ii răspunse bărbatul. Nimic! Raut se întoarce. Cine ştie, va fi uitat
ceva; va fi avand sa-i spună ceva lui Lica.

— Nu era glasul lui Raut, Ghita, grai nevasta. Te rog, du-te si vezi. Ce fel de
oameni sunt aceia care umbla-n vreme de noapte?

Acum nici vorba nu mai putea fi ca el sa se duca, căci o ar fi neliniştit pe ea si mai
tare.

— Fii pe pace! ii zise el. l-am văzut eu cu ochii, si daca n-ar fi oameni cunoscuţi, nu
i-ar fi lasat Marti sa treaca.

— Marti!! intampina nevasta. Mie nu-mi place Marti deloc.

— Ei, apoi tu banuiesti pe toata lumea, grai Ghita. Fii cuminte si te linişteşte.

Ana se linişti, deşi tremura in tot trupul. Pe când aţipise din nou, câinii incepura
iar sa bata.

— Ce-i asta!? striga carciumarul. Ca din senin il cuprinse spaima si parca-i venea
sa se indoiasca daca a văzut bine când a văzut acea femeie înalta si lata in umeri
ca un voinic de codru. El sari dar din nou jos si iar se duse la fereastra.

Omul si femeia se duceau cu paşi grăbiţi. Insa parca era alt om, parca era Lica, el
insusi. Dac-ar fi ştiut ca Ana doarme, Ghita ar fi plecat sa se încredinţeze.

— Se duc, grai el, dar incet.

— Bine, Ghita, răspunse Ana. Sa dormim.

— Sa dormim. Insa ea nu putea sa doarma. Fusese trezita din somnul cel dintâi,
tulburata de gânduri grele, si in cele din urma o apucara nişte fierbinţeli care n-o
mai lasau sa se astâmpere. Ghita fu peste puţin cuprins de un somn adanc; afara
începu sa bata vântul, iar ea era framantata de muncile nopţilor petrecute pe
nedormite in culcuşul invrajmasit.

Târziu după miezul nopţii câinii se miscara de a treia oara.

Ana isi opri răsuflarea, se dete tiptil din pat si se apropie de fereastra.

Lica se intorcea singur despre Fundureni la cârciuma. Acuma ea le intelegea toate:
el a fost undeva si a făcut ceva cu ştirea lui Ghita.

— Doamne! zise ea îngrozita. Ce-a căzut pe capul meu! Dar Ghita era bărbatul ei:
ar fi dorit sa-i fi secat lumina ochilor in clipa când a ajuns la fereastra, pentru ca sa
nu vada si sa nu ştie nimic, si i se raci tot sângele când se gândi ca vor fi aflat si
alţii.

Era târziu, marţi dimineaţa, când Lica ieşi cam nedormit la lumina zilei.

Ploua, si le spunea oamenilor ca avuse dreptate când zicea ca are sa se schimbe
vremea si ca tot era mai bine daca pleca ieri, pentru ca nu era silit sa umble pe
ploaie.

Ghita luase hotararea sa nu aştepte decât plecarea lui Lica, apoi sa-si pună caii la
caruta si sa se duca la Ineu, ca sa-l caute pe Pintea. Insa el dormise bine peste
noapte, si mai ales acum, după ce-l văzu pe Lica, isi schimba gândul. La urma
urmelor, nici nu prea ştia ce-ar fi avand sa vorbească cu Pintea. Gândurile pe care
le avuse in seara trecuta se strecurasera toate, incat parca le visase numai, si de
când ştia ca si Lica are o slăbiciune, el ii parea un om mai bun in felul lui decât cum
il crezuse si ii era greu de bănuielile pe care si le făcuse in nedumerirea sa asupra
lui.

lara Ana intaia oara in viata ea simţi tragere de inima pentru Lica si-i zise la
plecare, din toata inima, “noroc bun!”, căci soarta soţului sau era acum legata de
a lui.

După plecarea lui Lica, ea il trase pe Ghita la o parte si-i grai:

— Am o vorba cu tine: nu acum, dar când iti prinzi vreme.

— Bine, răspunse el pus pe gânduri. Spune-mi acum.

— Nu acum, Ghita, ii zise ea, ci când vom putea vorbi in tihna. Cauta-ti de rând cu
oamenii; precum vezi, voiesc sa plece.

Facandu-si socoteala cu drumeţii, Ghita se întreba mereu ce va fi avand nevasta
sa-i spună, si grabea mai mult decât de obicei, dar pe când drumeţii erau gata de
plecare, iata ca sosi si Pintea, insotit de alţi doi jandarmi, la cârciuma.

El venea mai iute si era mai tăcut decât de obicei.

— Ce fel de oameni, asa, mai însemnaţi, au trecut ieri pe aici? întreba el, după ce
intra cu tovărăşii sai in odaia de langa cârciuma si trase usa după sine.

— Nu-i mai tin minte, răspunse carciumarul rece.

— Ei, trebuie sa aflu! grai Pintea scurt si hotarat. Ghita privi lung la el, apoi la
ceilalţi doi si grai dezgheţat:

— Daca voi ati sta mereu aici, atunci as putea vorbi cum imi place mie; dar voi
veniţi numai din când in când, si asa, trebuie sa fiţi oameni cu minte si sa nu cereţi
sa-mi bag capul in primejdie ori sa va spun minciuni. Eu nu ştiu de ce ma intrebati,

dar pot sa va spun ca la asemenea întrebări n-am sa răspund niciodată. Daca nu
va este destul atat, luati-ma strâns legat si duceti-ma cu voi.

— La nevoie asa o sa facem, răspunse Pintea, deşi ai si tu toata dreptatea.

De aci inainte ei vorbiră despre altele, in vreme ce Pintea le făcu tovarăşilor sai
semn sa iasa.

Ramanand singur cu Ghita, el privi catva timp jos, tinta inaintea sa, apoi grai:

— Lui Lica ii spui tot si mie nu-mi spui nimic!

— Nu i-am spus lui Lica pana acum nimic. Va fi ştiind, răspunse Ghita, dar de la
mine nu.

Pintea privi lung si aspru in fata carciumarului, ca si când ar voi sa afle adevărul
din ochii lui.

— Atunci, zise el intr-un târziu, poate ca ai vreo sluga. Ghita dete din umeri.

— Nu-mi vine sa cred; dar va sa fiu cu ochii in patru. Deodata el tresari ca
deşteptat printr-un gând, care-i luminează tot capul.

— Cunoşti tu pe Lica? întreba el iute.

— II cunosc.

— Bine?

— Bine! n-am fost prinşi împreuna?! Nu impreuna am stat inchisi? !

— Tu ai fost inchis? întreba Ghita tulburat.

— Da! Furaserăm nişte cai, Lica si eu, si ne-au dat de urma; au împuşcat pe Lica la
picior, căci altfel nu ne dadeam prinşi.

— Vasazica, tu ai fost prins o data? grai Ghita inca o data.

— Ce dracu! striga Pintea râzând, as fi oare ceea ce sunt, daca n-as fi dovedit ca
ştiu toate potecile si toate apucaturile tovarăşilor mei de mai nainte? Dar ce vrei
sa-ti spun despre Lica?

Ghita-si pierduse rostul si incepu a se teme de omul la care ţinuse atat de mult
mai nainte.

— Voiam sa te intreb, zise el cam cu jumătate de gura, daca Lica are slăbiciune
pentru muieri.

— Pentru muieri? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorba, il apuca din când in
când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singura: sa faca, sa se laude,
sa tie lumea de frica si cu toate aceste sa rada si de dracul si de muma-sa. Sa rada
de noi, Ghita, de noi, urma el mai aprins; dar, Ghita, sunt de treizeci si opt de ani:
ma spânzur daca împlinesc patruzeci fara ca sa-i arat ca mai sunt si alţii mai si mai
decât dansul! Mi-a făcut una pe care n-am sa i-o uit toata viata.

— Atunci inteleg! grai carciumarul incalzindu-se din nou. Ieri imi zicea sa-i aduc o
slujnica la cârciuma, ca sa-i pun adica om de panda in casa mea!

Si acum Ghita alegea in el vorbele cu care sa-i faca lui Pintea împărtăşire despre
cele petrecute intre el si Lica si statea la lupta cu sine daca nu ar fi poate mai bine
sa taca.

— Pentru ca trebuie sa ştii, urma el cam cu jumătate de gura, Lica a umblat mult
după mine…

— Stai! striga Pintea taindu-i vorba. Ada-i una. Lasa-ma sa ti-o aleg eu, si grija mea
de dansa!

— Bine, grai Ghita, daca socoteşti tu…

— Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici?

— Pinteo, nu ma întreba, ca nu pot sa-ti răspund.

— Stai sa ne înţelegem, grai Pintea mâhnit. Dintre doua, una: ori vorbeşti cu mine
pe fata, ori ma laşi dracului! înţeleg sa nu le spui altora, dar mie?

— Tie ti-as spune, răspunse Ghita, dar daca iti spun tie, spun la toata lumea,
fiindcă tu eşti dator sa le spui si altora. Uite! intreaba-i pe drumeţi, intreaba-l pe
sluga, sileste-l sa-ti spună, dar nu te mira daca-l voi alunga de la casa mea.

— Te inteleg, zise Pintea mai dumerit. Sa fie precum zici tu. Ştii tu de pielea cui e
vorba? Asta-noapte l-au calcat doi inşi pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai
pune in picioare, si-au luat, după cum spune el, peste — Dumnezeu ştie cati bani
de la dansul.

Ghita parca nu înţelegea bine.

— Pe care jidov, întreba el, pe arandasul?

— Da! pe arandasul. Treaba asta nu putea s-o faca altul decât Lica. El are obiceiul
de a se pune cu putini la cale, pentru ca sa se ştie mai adăpostit de prostia altora.
Ghita nu se mai indoia ca acei doi au fost Saila si Buza-Rupta, care plecaseră ieri
seara spre Ineu; insa el nu putea vorbi.

— Lica nu putea sa fie, zise el hotarat. Pe el il cunoaşte arandasul.

— Apoi da! răspunse Pintea, tocmai. Erau cu fetele acoperite, si arandasul zice ca i
se parea ca si când ar fi fost Lica.

— Ei bine, nu se poate! grai Ghita îndărătnicit. Lica a dormit asta- noapte aici, in
casa mea, si n-a plecat decât abia acum.

Pintea stete catva timp pe gânduri.

— Când a venit? întreba el.

— Ieri pe la amiazazi.

— Cu cine a stat?

— Va sa afli de la slugi. Se poate ca el a pus treaba la cale; eu am cuvinte sa o cred
asta.

— Ferească Dumnezeu! grai Pintea ridicandu-se. Un lucru sa ştii si sa-l tii
totdeauna minte: Lica nu se bizuie niciodată pe alţii. Pune caii si-ti ia slugile, ca sa
vii cu mine. Ceilalţi doi raman aici.

Moara cu noroc – Capitolul VIII

Ana ramase cu inima inclestata când Ghita ii spuse ca trebuie sa plece cu Pintea si
cu slugile la Ineu. Deşi vedea insa din fata lui ca e ceva neobicinuit la mijloc, ea se
mai linişti când se gândi ca Pintea e omul lui Ghita, ba parca numai acum
înţelegea pentru ce Ghita si-a dat silinţa sa se pună bine cu Pintea, si-i parea bine
ca pleaca tocmai cu dansul.

Dar inima, cu toate aceste, ii batea mai tare decât de obicei si temerile ce se
deşteptaseră peste noapte in sufletul ei nu mai slabeau.

— Maica! ii zise ea intr-un târziu batranei. Cum ti se par lucrurile aici la noi la
cârciuma?

— Cum mi se par? răspunse batrana. Le vezi si tu ca mine. Merg bine.

— Da, merg bine aici in cârciuma, urma nevasta; dar la noi in casa? Nu-I vezi tu pe
Ghita ca e mereu pe gânduri, ca nu se mai da in vorba cu noi? nu vezi tu ca de
catva timp parca nu mai suntem nevasta si barbat?

— Asa sunt vremile, grai batrana. Ghita e om harnic si sarguitor si asa se gândeşte
mereu ca sa adune ceva pentru casa lui. Are si el, ca tot omul, o slăbiciune: ii rade
inima când isi vede sporul. E buna slăbiciunea asta si nu trebuie sa te mâhneşti
pentru ea: rabda, ca de folosul tau rabzi, si nici nu ai prea mult de rabdat.

— Bine, maica, zise Ana, dar daca el ar incepe sa caute câştig nelegiuit? E vorba si
de noi; ar trebui sa ne spună si noua ce face.

Batrana stete catva timp pe gânduri, apoi grai întristata:

— Nu ştiu, fata mea, si nici nu caut sa-mi dau seama. E multa nenorocire in lume
si oamenii si-o împart intre dânşii: daca ti-a căzut o parte mare, si bataie de cap, si
sfat, si bogăţie, si marirea lumeasca, toate sunt in zadar.

Ana statea dusa in gânduri, când auzira zuruitul unei trasuri boiereşti cu trei cai si
cu fecior pe capra.

Ghita nefiind acasa, Ana si batrana ieşiră sa primească pe cei veniţi. Afara ploua ca
din ciur. După ce feciorul sari de pe capra si deschise usa cu geamuri a trăsurii, se
ivi o doamna ca de douăzeci si opt de ani, inalta, cu obrajii plini, cu ochii mari
albaştri si cu parul auriu, imbracata de sus pana jos in negru si de mana cu un
copil ca de cinci ani, slab si bolnăvicios.

Ea ii făcu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi privi la Ana, ca si când ar
voi s-o intrebe unde-si poate găsi un adapost mai retras.

Ana o duse in odaia de langa cârciuma.

— Dar frumoasa e, bat-o s-o bata! grai batrana plecând in urma lor. In clipa când
erau sa intre in odaie, străbătu un fulger printre nori si căzu un tunet puternic, de
care se cutremura toata valea.

— Vai de mine! striga drumeata oprindu-se speriata in prag, inchideti ferestrele,
ca ne trăsneşte pe toti aici in cârciuma.

— E minunea lui Dumnezeu, acu toamna, grai batrana facandu-si cruce si grăbind
sa inchida ferestrele. Dar nu va temeti, domnişoara: Dumnezeu nu-l loveşte decât
pe acela pe care vrea sa-l pedepsească.

— Da, Dumnezeu, grai drumeata, asa, pentru dansa, totdeauna Dumnezeu si
numai el.

— Poftiti ceva? o intreba Ana, după ce ea se aşeza.

— Sa stea ploaia, ca sa pot pleca mai departe, ii răspunse asta cam peste umăr.
Ana se retrase si închise usa in urma sa. In vremea aceasta, vizitiul deshamase caii
si-i dusese la grajd, iara feciorul se retrăsese sub cerdac, unde statea rezemat de
un stâlp si privind din când in când la jandarmii care şedeau in cârciuma.

— E foarte trista, grai Ana apropiindu-se de dansul. El se îndrepta si curaţi
maneca, pe care se rezemase cu mana, apoi răspunse:

— Da, e trista.

— Unde mergeţi? intreba carciumarita.

— Nu ştiu, grai feciorul privind mai cu dinadins in fata ei, ca sa vada daca-i poate
vorbi. La Ineu, pare-mi-se. N-am mai umblat pe aici. Pe aici sunt pădurile cu turme
de porci?

— Da, ii răspunse Ana, in toate părţile cat vezi cu ochii. Are turme?

— Asa se zice, grai feciorul dând din umeri.

— Dar pe cine jeleşte?

— Pe barbatu-sau. S-a împuşcat acu trei saptamani.

— S-a împuşcat!? striga Ana speriata. Pentru ce?

— Nu ştiu, răspunse feciorul, dând iar din umeri. D-ta înţelegi, adause apoi peste
puţin departandu-se, ca asta nu e moarte fireasca si ca trebuie sa fie o taina la
mijloc.

— Sarmana femeie! grai Ana induiosata. Pe când Ana ii povestea batranei cele ce
aflase despre drumeata cea frumoasa, se întoarse si vizitiul de la grajd si se puse
pe laita de sub cerdac.

— Le dau dracului toate, si cai, si caruta, si stapana, zise el amarat. Imi vine s-o las
aici in pustietate si sa ma duc pe ici încolo.

— Taci, mai, ca te aude! ii zise feciorul tragand cu ochiul si destul de tare pentru
ca stapana sa-l poata auzi, cum trebuia sa-l auda si pe vizitiu. Fii cuminte, urma
apoi mai incet, si se aşeza in fata cu el. Nu ştii tu ca de cate ori venim pe la Ineu,
ne întoarcem incarcati ca stupul?

— Ai vorbit cu carciumarita? întreba vizitiul.

— As! Ti-ai găsit omul! răspunse feciorul. Asta nu-ti incarca socoteala. Laşa, ca am
eu omul meu la Ineu, unde stăm cu stapana.

— Daca i-ar da Dumnezeu Samadaului un gând bun… grai vizitiul; sa ne mai
amane pana duminica cel puţin.

Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn ca acuma va sti sa o pună si aceasta la
cale, apoi ei ramasera tacuti fata-n fata, privind tinta unul la altul, ca si când
fiecare ar avea sa-i spună celuilalt ceva, dar sta pe gânduri si nu afla vorba
potrivita ori nu cuteaza sa se dea fara şovăire pe fata.

— La ce te gândeşti tu acum? întreba vizitiul intr-un târziu.

— Hm! ii răspunse feciorul zâmbind pe sub mustata. Pare-mi-se ca tot la ceea la
ce te gândeşti si tu. Dar ce ne pasa noua!? urma el, peste puţin, mai deschis. Nu-i
asa?! Ce-ti pasa tie? ! Ce-mi pasa mie?! Un lucru ştiu: ca de cate ori venim la Ineu,
ne întoarcem cu bani, cu bani mulţi.

— Dar eu tot as vrea sa ştiu de unde ia stapana noastra banii, ii intampina vizitiul,
pentru ca, drept sa-ti spun, eu nu cred sa aiba ea tocmai atatea turme, pentru
cate ia banii.

— Nici eu nu ştiu, grai feciorul, privind cam ingrijat împrejur.

— Nici eu nu ştiu, adauga apoi mai incet si plecandu-se spre masa, dar de când cu
moartea stăpânului parca bănuiesc un lucru. Uite! eu numai acum incep sa
inteleg. Tu ştii ca de Samadaul se vorbesc multe. Bine! De cate ori ne întoarcem
de la Ineu, ea pleaca peste cateva zile in sus, in Tara Nemţeasca. Apoi lanţul de
aur, pentru care erau sa-l inchida pe stapanul nostru, daca nu se impusca, il tin
minte de când fuseserăm in rândul trecut la Ineu.

— Adică tu crezi ca Samadaul fura si ea vinde, grai vizitiul cu îndoiala.

— Nu cred; iti spusesei ca parca mi-ar veni sa bănuiesc. Sa vedem de aci înainte.
Las’ pe mine! Zic, las’ pe mine, căci dac-ar fi sa fie, ne-a văzut Dumnezeu pe
amandoi, si pe mine, si pe tine.

— Cum adica?

— Las’ pe mine! răspunse feciorul sărind in picioare ca sa prime- asca poruncile
stapanei, care iesise sub cerdac spre a vedea daca ploaia n-a mai slăbit, cel puţin,
căci de vreme buna parca nu mai era nădejde.

Nerăbdătoare cum era, ea dete porunca sa prindă caii, căci nu voia sa maie peste
noapte la cârciuma, si sa-i prindă cat mai neîntârziat, ca sa n-o apuce noaptea pe
drum.

Feciorul si vizitiul începură sa faca gura ca nu pot pleca pe astfel de vreme, ca
omoara caii, ca e greu pentru dânşii, ca drumul e rau; insa hotararea ei era
nestrămutata. In zadar o sfătui si Ana sa ramaie peste noapte la cârciuma si sa nu
se teama, deoarece in curând are sa sosească si Ghita, ba sunt chiar si jandarmi la
cârciuma.

— Noi nu ştim cat stăm aci, grai unul dintre jandarmi; dar tot e bine sa mâneţi
aici; sunt aproape doua ceasuri si, cum e drumul, anevoie mai sosiţi cu ziua la
Ineu, iara locurile sunt rele.

— Ce sa va plătesc ca sa veniţi cu mine? întreba ea.

— Nu putem, răspunse jandarmul. Trebuie sa stăm aici pana ce nu ne va veni alta
porunca.

— Puneţi caii! striga drumeata îndărătnicită. Voi stiti ca nu cer nimic degeaba de
la voi, adause apoi peste puţin si, aruncând o bucata de hârtie pe masa, ceru
socoteala.

Ana lua hartia, privi nedumerita la ea, apoi întreba cam sfiita:

— Nu s-ar putea sa-mi daţi alta? Lipseşte un colt, si eu nu prea ma pricep la bani.
Drumeata scoase zâmbind o punga mare si plina de harţii noi- nouţe, lua una
dintre ele si i-o dete, apoi se găti de plecare.

Ana privi induiosata in urma ei. Vederea acestei nenorocite ii dăduse liniştea
pierduta, dimpreună cu simtamantul de încredere al omului care se simte mai
norocos decât alţii. De când Ghita plecase, ea era cuprinsa de fel de fel de temeri.
Nu ştia nimic despre cele petrecute la casa arandasului, căci Ghita nu avuse timp
sa-i vorbească, iar jandarmii nu aveau voie sa se deie pe fata, ca unii care stateau
sa pazeasca casa: cu toate aceste, după cele petrecute peste noapte la cârciuma si
după plecarea grabnica a lui Ghita, ea nu se mai indoia ca e la mijloc ceva ce poate
sa pună capul lui Ghita in primejdie. Din când in când iar isi schimba gândurile! li
parea peste putinta ca Ghita sa se amestece in treburi rele. Nu! isi zicea ea, Ghita
e om drept si blând la fire, dar e om cu minte si nu voieşte nici sa auda, nici sa
vada, nici sa ştie nimic, nu voieşte sa atate mania oamenilor rai. De când aflase
despre soarta drumetei, gândul acesta bun nu o mai parasea si il aştepta cu
nerăbdare pe Ghita, ca sa-l mângâie prin o vorba buna.

Catva timp după plecarea trăsurii ploaia mai ingadui si începu sa bata vântul, iar
înspre Bihor ceata din când in când se mai rarea si cerul parca era sa se mai
lumineze.

— Da, Doamne, sa se mai însenineze! grai Ana, care statea înaintea cârciumii,
privind când in calea sotu-sau, când inspre norii care treceau repede pe deasupra
văii inspre apus.

Dar timpul trecea si caruta lui Ghita tot nu se mai ivea in culmea dealului, pe
drumul pustiu, iara Ana tot mai mult se laşa in voia presimţirilor ei.

Moara cu noroc – Capitolul IX

Plecând cu Pintea si cu slugile la Ineu, Ghita avu pe drum destul timp sa se
gandeasca la strâmtorările sale.

El nu se mai îndoia ca oamenii cu fetele acoperite, care il calcasera pe arandasul,
nu erau alţii decât Buza-Rupta si Saila Boarul. Erau doi oameni cu care nu avuse
nici o daravera mai nainte si pe care nu i-a văzut niciodată in viata sa; insa ei
petrecuseră mai multe ceasuri cu dansul si plecaseră de-a dreptul de la cârciuma
lui ca sa-l calce pe arandasul, si asta putea sa dea loc la bănuieli. Mai multa grija ii
facea lui Ghita un alt lucru: se temea ca nu cumva sa se dovedească ceva asupra
lui Lica. înaintea judecătorului, fata in fata cu crucea si cu lumânările aprinse, el
nu putea tăgădui c-a avut daraveri cu Lica si trebuia sa spună toate cele petrecute,
si din doua una: ori Lica ajungea sa fie dovedit si pus la pedeapsa, si atunci nici el,
Ghita, ca om insotit cu un făcător de rele, nu putea sa scape cu obrazul curat, ori
Lica scapa, si atunci Ghita trebuia sa se teama de răzbunarea lui. Cu cat mai mult
se apropia dar de Ineu Ghita, cu atat mai puţin se gandea la cele petrecute peste
noapte. Era vorba de el insusi; făcuse fie la strâmtoare, fie din slăbiciune, lucruri
care puteau sa dea loc la bănuieli grele; nu se simţea cu desavarsire nevinovat si
se temea ca nu cumva sa se dea asta data pe fata si vina lui. Dac-ar fi fost un om
mai cu inima deschisa, el i-ar fi vorbit lui Pintea fara şovăire si l-ar fi rugat sa
potrivească lucrurile pe cat era cu putinta asa ca sa nu iasa la iveala daraverile
sale cu Lica; simţea insa ca s-ar strica cu Pintea, care-l ura din toata inima pe Lica,
daca i-ar vorbi acum despre aceasta. Se mustra dar ca nu a facut-o pe când erau
singuri, incat ii putea vorbi in tihna si i le putea spune toate din fir in par, ca sa nu-
I mai lase in nedumerire asupra purtărilor sale fata cu Lica.

După ce intrara in Ineu, Ghita incepu sa schimbe la fete. li era greu ca tocmai
acum, după cele petrecute peste noapte la casa arandasului, oamenii il vedeau in
caruta cu un jandarm. Daca s-ar fi simtit nevinovat, el s-ar fi mangaiat cu gândul

ca, mai curând ori mai târziu, i se va dovedi nevinovăţia si vor ramanea de ruşine
toti aceia care il cârtesc acum si se ivesc pe la portite, ca sa-l vada in strâmtorarea
lui; aceasta mângâiere insa el o pierduse de mult.

Ei trasera la cazarma de jandarmi. Pe când slugile deshamau caii, oamenii
începură a se aduna in partea cazărmii, ca sa vada cele ce se petrec, si precum
oamenii se adunau, Ghita simţea ca i se împăienjenesc ochii.

— As vrea sa-ti grăiesc o vorba! ii zise el lui Pintea. Pintea, care de la Moara cu
noroc pana aici abia grăise cateva cuvinte, privi lung la el.

— Atât ar mai trebui, răspunse apoi, după ce slugile se mai departara; nu mai
ramane decât sa ne vada cineva vorbind in taina. Fii om cu inima si te laşa pe
mine!

E greu, e foarte greu când ai voi sa-i graiesti cuiva o vorba, care-ti vine din fundul
inimii, si nu poţi; e insa mai greu când simţi ca numai aceasta vorba poate sa
alunge gândul rau pe care si-l face despre tine un om la care tii; greutatea aceasta
o simţi Ghita întreaga când il văzu pe Pintea departandu-se. El se trase, mai mult
purtat de o pornire fireasca decât dinadins, la o parte, ca sa nu-l mai vada oamenii
adunaţi la poarta, apoi ramase sub zidul cazărmii, o casa lunga, veche si cu
acoperamantul inalt ce statea la dreapta curţii împrejmuite cu zid netencuit.

“Da, isi zise el intr-un târziu, sunt un om fara de suflet: n-as fi trebuit eu sa plec si
fara de a o fi întrebat ce are sa-mi spună.”

Pe când el statea aici, Pintea, care se ţinu de vorba, il lua inainte de toate pe Laie
si-l duse înaintea comisarului, un om inalt si uscăţiv, cu mustata lunga si răsucită,
neastamparat si cam aspru la vorba.

Laie, biet, nu ştia de ce e vorba; insa ii fusese destul sa privească o data in fata
stăpânului sau, pentru ca sa simtă ca e vreo primejdie la mijloc; vazandu-se dar
fata in fata cu comisarul, el incepu sa tremure si sa spună ca el nu ştie nimic,
fiindcă are de lucru la grajd, iara seara se culca devreme. Atât era destul pentru ca
comisarul sa se simtă intarit in bănuielile sale si sa-l ia mai de scurt. Astfel, Laie
mărturisi, cu inima încleştata, ca intr-o duminica Lica Samadaul, venind cu doi
tovarasi la Moara cu noroc, l-a deşteptat cu ghionturi din somn, ca in urma
stapanu-sau l-a trimis la popa din Fundureni, dar el nu s-a dus, ci s-a ascuns intr-
un crâng; cu toate aceste, cateva zile in urma, ducandu-se pe vale in sus, ca sa
aduca vacile de la iarba, s-a întâlnit cu Lica si cu Raut, care l-au luat intre bate si i-
au zis ca-i sfarma oasele daca va mai îndrăzni sa stea de panda. De atunci s-a ferit
de Lica si de oamenii lui, care nu l-au întrebat niciodată nimic si carora nu le-a
spus nimic.

Auzind aceste mărturisiri, Pintea-si increti sprâncenele. II cunoştea destul de bine
pe Lica pentru ca sa ştie ca el nu a venit in duminica aceea degeaba la Moara cu
noroc; insa el nu se putea laşa pe mărturisirile deşirate ale lui Laie.

Comisarul, ca om mai pripit, era, dimpotrivă, încredinţat ca a dat de urma unei
fapte ascunse pana acum; aducandu-i-se dar Marti, incepu sa-l intrebe, inainte de
toate, asupra acestei fapte.

Marti, care intra mai nesfiit, nu ştia nimic despre cele petrecute atunci, duminica,
insa, din mărturisirile lui, comisarul afla ca Ghita are o veriga de sarma, pe care
sunt insirate semnele turmelor lui Lica, de la care a primit in mai multe rânduri
porci, si ca luni, ca ieri, Lica a stat cu Raut, cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu
Ghita la cârciuma, ca au vorbit cam in taina despre arandasul si ca in amurgul serii
BuzaRupta si cu Saila au plecat spre Ineu, Raut a luat-o pe vale in sus la pădure,
iara Lica a ramas pana dimineaţa la cârciuma. Târziu apoi, cam pe la miezul nopţii,
s-au mişcat câinii, si asa el, Marti, a ieşit afara, si, vazand un om si o muiere, a
intrebat cine-i. Raut a răspuns atunci: “Oameni buni!” De cu zori insa el iar s-a
deşteptat, fiindcă iar se mişcau câinii: a ieşit si a văzut ca Raut se duce cu muierea
aceea.

Acu Pintea ştia destul. La inceput el se tulbura. Carevasazica, Ghita era oarecum
tovarăşul lui Lica: el ii păstră semnele turmelor, primea daruri de la dansul, era
inteles cu Saila si Buza-Rupta, care pareau a fi venit la Ineu ca sa-l calce pe
arandas. Comisarul ar fi dorit sa fie cineva de fata, ca sa i se poata lauda cum, in
mai puţin decât douăzeci si patru de ceasuri, a dat de urma făcătorilor de rele.
Pintea insa, ca om zacas ce era, isi laşa totdeauna vreme si cu atat mai puţin putea
sa se pripească acum, când era vorba de nişte lucruri pe care nu-i venea sa le
creada. II socotea pe Ghita om cinstit si vrajmas lui Lica, si chiar acum, după cele
ce aflase, ar fi fost gata sa-si bage mana in foc pentru dansul: nu putea el sa-si
schimbe asa deodata parerea; ii era ruşine sa-si faca mărturisirea ca s-a inselat asa
de straşnic si, in cele din urma, ţinea atat de mult la Ghita, incat il durea inima sa
piarda buna părere pe care si-o făcuse despre dansul. Insa tocmai pentru aceea
era mai chibzuit decât totdeauna, căci el nu auzise numai singur mărturisirile lui
Marti, si un glas tainic ii şoptea mereu: “Si daca totuşi te-ai inselal? Si daca totuşi
ai ramanea de ruşine!?” El nu se pripi dar, ci-l ruga numai pe comisar sa-l tina
prins pe Marti.

— Mie nu prea imi vine sa le cred toate cate ne-a mărturisit, zise el. Lica nu se
bizuie pe nimeni, nu se da asa lesne de gol, nu se laşa in daraveri cu nişte oameni
precum il ştie toata lumea pe carciumarul de la Moara cu noroc. Nu-i vorba,
trebuie sa fie ceva la mijloc, dara lasa-l pe mana mea, ca scot eu adevărul din el.

Ieşind apoi ca sa-l cheme pe Ghita, care petrecuse tot timpul acesta cuprins de un
viu neastampar, el ii zise incet:

— Baga de seama ca, precum stau lucrurile, nu vei putea sa te mai întorci acasa
decât pe buna chezăşie.

Ghita ramase ca trăsnit din senin.

— Adică tocmai tu mi-o faci mie asta! zise el cu glasul inabusit de navala sângelui.

— Fii cuminte! il intampina căprarul. Tu vezi ca n-am încotro. “N-am încotro!”
Aceasta e o vorba pe care de obicei n-o înţelege decât acela care o grăieşte, căci
numai rar se intampla ca un om sa inteleaga strâmtorarea in care se afla alţii.

— Bine! zise dar Ghita, si-si ridica capul cu îndărătnicie, ca omul care isi aduna
toate puterile si se simte destul de tare spre a nu mai cauta ajutor la alţii.

— D-ta eşti prieten cu Lica Samadaul? il întreba comisarul cam aspru, după ce afla
de la dansul ca Lica a petrecut ca ieri, cu Saila si cu ceilalţi la cârciuma.

Ghita se aştepta la aceasta întrebare; cu toate aceste, ea ii lua parca pamantul de
sub picioare. Dar trebuia sa răspundă fara de întârziere.

— Prieten, zise el, tocmai prieten n-as putea zice ca-i sunt; cel puţin el nu imi este
prieten; e insa un om ce are multe daraveri pe drumuri, trece des pe la cârciuma,
un om cu care nu as voi sa ma stric.

— Asa! nu ai voi sa te strici! grai cam in bataie de joc comisarul, care numaidecât
simţi ca aceasta e întrebarea cu care se poate sa-l scoata din sărite pe Ghita. Dar
ce folos ai d-ta din aceea daca nu te strici cu el?

— Foloase nu prea am, răspunse carciumarul, dara veţi înţelege ca s-ar putea sa
am pagube daca m-as strica. Apoi, adauga el mai cu jumătate de gura, omul bea,
mananca, el si oamenii lui, iara eu m-am pus ca carciumar pentru asemenea
oameni, la marginea drumului.

— Se intelege, urma comisarul apasand asupra vorbelor, el plăteşte bine.

— Da, răspunse Ghita, începând a se tulbura. Daca nu are bani, imi da porci.

— Vasazica porci iti da? grai acum comisarul apropiindu-se de dansul. D-ta ştii ca
Lica Samadaul e om bănuit: de unde ştii daca porcii pe care ti-i da nu cumva sunt
de furat?

Pe Ghita începură sa-l treaca sudorile reci. li parea un lucru ne- drept sa fie silit a
se destăinui fata cu un om pe care nu-l mai văzuse niciodată in viata sa, când era
de fata si Pintea, prietenul sau, cu care se stricase tocmai fiindca-l lasase in
nedumerire asupra daraverii sale cu Lica. Dar si asta data trebuia sa răspundă si sa
spună adevărul, căci nu ştia ce va răspunde Lica la vremea lui.

— Am toate semnele turmelor lui Lica taiate in bucăţi de piele si înşirate pe o
veriga de sarma; mi le-a dat el insusi, grai Ghita mai liniştit.

— Asa! zise iar comisarul, ti-a dat semnele turmelor sale. Si nu ti s-a intamplat
niciodată ca el sa-ti dea porci care nu purtau nici unul din acele semne?

— Da! răspunse Ghita hotarat, ca omul care-si aprinde casa in cap, apoi arunca o
privire la Pintea, ca si când ar voi sa-i zică: “Asta ti-o spun tie!”

Comisarul isi pierdu rabdarea in fata cu liniştea lui Ghita.

— Nu ştii d-ta, ii zise el aprins, ca numai hot cu hot se insoteste si ca legea il
pedepseşte pe acela care primeşte lucruri de furat?

Ghita privi din nou la Pintea si, vazand mania ce se oglindea in ochii lui mari si in
sprancenele-i incretite, isi ridica capul si isi potrivi hainele pe trup, in vreme ce
vinele de la tâmple din ce in ce i se umflara.

— Domnule comisar, zise el aşezat, nu te încrunta la mine, ca n-ai pentru ce. Asa
este, am primit semnele turmelor lui Lica pentru ca sa-i pot spune daca trec porci
furaţi din turmele lui pe la cârciuma, ba când mi-a dat porci, pe care puteam sa-i
bănuiesc, n-am venit aici sa va spun d-voastre. Dar sa nu-mi arunci mie vorba asta,
urma el luandu-si avant, căci, daca-i asa, eu trebuie sa v-o arunc d-voastre! Daca
nu stiti sa curăţiţi drumurile de oameni rai, cum il credeţi pe Lica, atunci ramaneti
cel puţin drepţi si nu-i năpăstuiţi pe aceia pe care tot d-voastre ii lasati in
strâmtorare!

li parea rau lui Ghita ca grăieşte aceste cuvinte si, chiar atunci când le rostea, se
mustra pentru ele, căci ştia ca-l vor umplea pe comisar de manie; insa el nu se
putea stapani, trebuia sa dea odata pe fata gândurile pe care le purtase atata
vreme in inima sa, trebuia mai ales acum, când era de fata si Pintea, pe care nu
voia sa-l mai lase in nedumerire.

Dar Pintea era cu toate acestea nedumerit, căci el nu aflase tot ce trebuia sa afle,
si le aflase chiar si aceste puţine numai acum, ca din intamplare, numai pe când
Ghita era stramtorat, iara nu mai nainte, pe când se aflau singuri.

Cat pentru comisar, el se făcu roşu ca si racul si era o clipa in care ar fi fost in stare
sa ridice mana si sa dea in Ghita; insa el simţea ca de aici înainte il tine strâns pe
Ghita si se poate juca cu el, cum pisica se joaca cu şoarecele.

— înţeleg, zise el dar, stapanindu-se. Nu te-ai întovărăşit cu Lica decât de
strâmtorare. Mie prea puţin imi pasa de ce te-ai întovărăşit: destul ca ştiu ca
trebuie sa te pun in rând cu el. A stat Lica toata noaptea singur?

— Nu, răspunse carciumarul adunandu-si din nou puterile. Puţin după ce s-a
inserat a venit la el un om cu o muiere.

— Puţin după ce s-a inserat? Da-ti bine seama: nu cumva era mai spre miezul
nopţii?

— Tocmai ma culcasem, răspunse Ghita cam tulburat.

— Tocmai te culcaseşi? grai comisarul. Eu nu ştiu când ai d-ta obiceiul sa te culci.
Dar sa fie asa. Cine era omul acela?

— Nu ştiu.

— Nu cumva era Raut, tot Raut, care plecase de cu seara?

— Nu! răspunse Ghita hotarat.

— Ei bine! urma comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu muierea, pana dimineaţa
la Lica?

— Nu, răspunse iar Ghita. Au plecat iar peste puţin.

— Peste puţin? O tii bine minte aceasta! Nu cumva era in zori de zi?

— Tocmai aţipisem! grai Ghita cam speriat. Catva timp ei stetera toti trei
nedumeriţi, ca si când ar fi auzind undeva ceva si ar voi sa-si dea seama ce era
ceea ce auziseră, si unde, si cum. Ghita, care nu ştia nimic despre mărturisirile lui
Marti, nu intelegea unde bate comisarul cu întrebările lui, iar Pintea si comisarul,
vazand mărturisirile celor doi oameni luaţi la cercetare, isi dadeau silinţa sa se
dumerească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui Marti isi făcuse gândul
ca Buza-Rupta si Saila au calcat de cu seara pe arandasul, iara spre miaza-noapte
Raut a venit sa-l vestească pe Lica despre cele petrecute si sa-i aduca poate o
parte din lucrurile răpite, credea ca Ghita spune dinadins un neadevăr; el făcu dar
cativa paşi inainte, privi aspru in ochii lui Ghita si întreba:

— Carevasazica, omul care a venit cu femeia nu era Raut; el a venit numaidecât
seara, cum am zice, chiar pe timpul când arandasul fusese calcat, si a plecat peste
puţin?

Pintea făcu un pas inainte, ca sa-i cada mai in fata lui Ghita, isi trase cu mana
peste fata si increti sprâncenele. “Daca-i asa, isi zise el, atunci Lica a plecat, l-a
calcat pe arandasul si iar s-a întors la cârciuma, iara Ghita e năpăstuit.” Purtat de
acest gând, el privi drept in fata lui Ghita si-i făcu semn sa zică da.

— Nu pot sa jur, răspunse Ghita, cu toate ca nu-i scapase acest semn. Stateam la
fereastra si poate ca n-am auzit si n-am văzut bine. Poate ca era Raut. Apoi,
aţipisem mai nainte de a fi plecat ei si nu pot sa-mi dau seama de timpul care a
trecut la mijloc.

— D-ta ai vorbit cu Lica si cu ceilalţi despre arandas? grai comisarul stăruitor.

— Da! răspunse Ghita, cam scos din sărite prin aceasta trecere neaşteptata de la
un lucru la altul, insa numai cu Lica singur, care m-a întrebat când vine arandasul,
fiindcă ar fi avand, precum zicea, o vorba cu dansul.

— Numai atat?

— Numai.

— A mai auzit cineva?

— Nu cred, răspunse Ghita stramtorat. Ma luase la o parte.

— Apoi, daca nu aveaţi alta de vorbit, grai comisarul zâmbind, ce nevoie aveaţi sa
vorbiţi in taina?

Ghita dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu stapani. El intelegea pentru
ce Lica a vorbit in taina si cu toate aceste destul de tare, pentru ca si alţii sa-l
auda.

— Nu cumva, zise el apasand asupra fiecăreia dintre vorbe, Samadaul a vorbit asa
pentru ca sa te pună la banuiala daca se va fi dovedind ca el a calcat pe
arandasul?

Pe Ghita-I trecură o data fiorii.

— Asta nu e cu putinta! zise el înecat de navala sângelui. Nu se poate! şopti apoi
cu glasul pierit al omului ce-si apara viata. Nu pot sa dovedesc ca atat am vorbit cu
Lica si numai atat, cat va spusei; dar pot sa jur pe pâine si sare, pe cruce si pe
sfanta evanghelie ca n-am vorbit mai mult, pot sa jur, adause deznădăjduit, ca
Lica a stat toata noaptea la cârciuma.

— O vom descurca noi si asta, ca sa vezi ca ştim sa curăţim drumurile de oameni
rai! grai comisarul mulţumit de căpătui la care a ajuns, in vreme ce Pintea isi
musca buzele si-si rupea unghiile de la degete, iara Ghita şedea descordat in fata
lor.

După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghita nu putu sa se intoarca acasa decât
ca om lasat pe chezăşie.

Plecând sa-si caute oameni de chezăşie, el simţi ca ii slăbesc deodata toate
puterile; privirile oamenilor cu care se-ntalnea pe drum il ardeau parca, si asa
mergea drept înainte, fara de a mai îndrăzni sa-si ridice ochii de la pamant ori sa
privească in laturi.

Cel dintâi la care se duse, cumnatu-sau Andrei, fratele Anei, fiind un om
nemaiumblat in asemenea treburi, se cam codi când afla de ce e vorba. Aceasta-I
făcu pe Ghita si mai nehotărât. Mergând la popa, un var al sau, ca sa-l roage si pe
acesta, el se opri mai adeseori in cale si, daca nu ar fi trebuit sa se gandeasca la
Ana si la gospodăria sa, el s-ar fi dat chiar de pe acum prins, ca sa nu se mai pună
in sarcina altora. Popa primi bucuros sa-i fie om de chezăşie, ba il si imbarbata,
spunandu-i sa nu se mai teama de nimic, daca se simte nevinovat; insa in acelaşi
timp ii da sfaturi bune si-l mustra pentru ca s-a dus la Moara cu noroc.

Popa ii făcu totodată si hartia de chezăşie, pe care trebuia sa o dea comisarului
inainte de a pleca, si astfel, cam pe la 4 ceasuri dupaamiazazi, Ghita putu sa-si
pună caii la caruta si sa plece.

Dar când era sa plece dimpreună cu Laie, ii veni o femeie inalta si smeada, cu
buzele subţiri si cu ochii mici, neastamparati, si-l vesti sa mai aştepte, fiindcă vine
si Pintea căprarul. Aceasta femeie, imbracata pe jumătate taraneste, era Uta,
slujnica pe care o cautase Pintea după înţelegerea ce avuseseră de dimineaţa.

— Bine, grai Ghita, am mare trebuinţa de o slujnica, dar nu toc- mai acum; am sa
vin in zilele aceste sa te iau. Dar, adauga el peste puţin, mai stai pe aci pana ce
vine căprarul, ca sa vad cum v-ati inteles.

Singur nu-si dadea seama pentru ce, dar era hotarat sa nu o ia chiar acum cu
dansul; insa după ce Pintea veni si zise scurt: “Iaca, ti-am adus si slujnica”, el nu
mai indrazni sa zică nimic, ci-si calea pe inima, deşi parca simţea ca Pintea ii pune
aceasta femeie de panda in casa.

Plecând, Ghita mana caii, Pintea şedea langa el, iara Laie se făcuse ghem in fundul
căruţei, langa Uta, care-si adusese in pripa si o legătură cu rufe, pe care si-o
pusese pe un snop de coceni, ca sa sada bine.

Pintea era tăcut ca de obicei, iara Ghita şedea ca pe spini langa dansul.

— Sa nu te miri! ii zise Pintea intr-un târziu. Eu am porunca sa-ti caut casa pentru
ca sa vad daca nu voi găsi ceva ascuns in casa ta. Ştiu ca n-am sa găsesc nimic, dar
trebuie sa ma supun la porunca.

Obosit cum era, Ghita nu putu sa-si dea numaidecât seama de- spre înţelesul
acestor cuvinte.

— Adică si asta!? zise el cam nepăsător. N-au fost destule cele de pana acum!?
Bine, Pinteo, adauga apoi peste puţin mai viu, spune-mi, tu, pe sufletul tau: ma
crezi tu ori nu ma crezi pe mine vinovat?

— Nu ma întreba, ca nu pot sa-ti răspund! grai căprarul apasand asupra vorbelor.
Ghita tresari si ochii i se umplură de vapaie.

— înţeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ti le-am zis eu tie asta-dimineata.
Vrei sa mi le aduci aminte. Dar sa ştii un lucru: nu se poate sa-i faci unui om mai
mare nedreptate decât sa-l mustri pentru o greşeala pentru care-si face el insusi
destule mustrări. Daca n-ai destula vreme sa ma cunoşti, ruşine sa-ti fie de
slăbiciunea ochilor tai!

— Noi bănuim pe toata lumea, grai căprarul; asta ni-e meseria.

— Sa-ti fie de bine! răspunse Ghita privindu-l cam peste umăr. Crede-ma ca prea
puţin imi pasa daca ma crezi asa ori altfel: eu tot eu raman.

Pintea nu era omul care sa răspundă de asemenea vorbe; ei isi urmara dar calea in
tăcere, insirand fiecare gândurile sale. Pintea spusese adevărul când zisese ca
bănuieşte pe toata lumea. Oricum se sucea si invartea, el nu putea paraşi gândul
ca Lica a fost acela care a calcat pe arandasul si-l cuprindea un fel de nebunie

când se gandea ca si asta data ii va scapa. II vedea parca râzând pe sub mustata si
laudandu-se intre pahare… lara Ghita, fie dinadins, fie din nepricepere, ceea ce
pentru Pintea era totuna, se făcuse aparator al lui Lica, se pusese alaturea cu el, ii
dăduse mana de ajutor.

Dar si Ghita vorbise din inima când spusese ca prea puţin ii pasa. Acum chiar nici
Pintea nu se sfia a-i spune ca-l bănuieşte, el se simţea mai bun decât cum il
credeau alţii, prea bun pentru oamenii in mijlocul carora se afla, si daca mai
nainte il apasa gândul ca nu mai poate umbla prin lume decât sub scutul cinstei
altora si ca in curând va trebui, poate, sa cada la închisoare, acum iar isi ridica
fruntea, deoarece simţea ca toti acei care il osândeau, aflandu-se la strâmtorarea
in care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, mai nesocotiţi ori mai rai decât
dansul. “Da, isi zise el, am primit porci de furat de la Lica, dara voi, fiind puşi in
locul meu, ati fi mers mai departe decât mine ori v-ati fi aruncat cu nesocotinţa in
primejdie”. Era o amarnica dezamăgire in aceste cuvinte. In clipa când le zicea, el
se simţea mai sarac decât pana atunci. Pierduse toate bucuriile, toata parerea de
bine pe care omul o simte când vede pe acela pentru care simte tragere de inima,
când ii vorbeşte, când poate sa-i faca vreo mulţumire, când primeşte o vorba
buna de la dansul, când se gândeşte la el, pierduse mangaierea ce se revărsă
peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, căci nimic nu da lumii o mai
strălucită podoaba decât omul despre care putem sa ne facem gânduri bune!?
Despre Pintea, un fost tovaras al lui Lica, om ieşit din fundul temniţelor ca sa-si
urmareasca prietenii de mai nainte, om care bănuieşte pe toata lumea, fiindcă
asta ii este meseria; pentru acest om el se depărtase de Ana, soţia sa; in acest om
pusese el mai multa incredere decât in aceea cu care era legat pe toata viata. Dar
Ghita nu se mustra pentru aceste, ci se bucura numai de un nou gând, care încetul
cu incetul se strecura printre celelalte si-i umplu in cele din urma sufletul de
mângâiere. La urma urmelor, toate le făcuse din dragoste către dansa, din dorinţa
de a o vedea vesela si mulţumită, de a o feri de orice supărare, de orice necaz, de
orice gând rau. Ce-i pasa lui acum de Pintea, de judecaţi, de trebile arandasului,
ce-i pasa de gândurile ce-si va fi facand lumea?… Căci mare drept avea batrana
când vorbea de liniştea colibei; aici si numai aici e limanul de scapare, când, la
nevoie, ca totdeauna, lumea te paraseste. Ghita incepu sa mane mai iute, căci
drumul ii parea prea lung. Simţea ca ea il asteapta cu nelinişte, ii vedea
neastamparul si ii parea o veşnicie la mijloc pana ce va putea sa o vada si sa-i
graiasca un cuvânt, numai un cuvânt, numai cateva vorbe: “Ano! nu te nedumeri,
nu te întreba la ce ma gândesc când ma vezi tăcut, căci toate le fac numai din
dragoste către tine, care ai luminat zilele vieţii mele; nu-ti face gânduri rele, ca nu

vreau sa imparti necazurile vieţii cu mine, ci sa le port eu insumi. Ano! te gândeşte
ca-mi trece ca un junghi prin inima când te vad trista ori mahnita si ori de ce te-ai
întrista ori mâhni, eu nu pot sa cred alta decât ca eu sunt de vina. Ano! sunt un
om bănuit, om lasat pe chezăşie, am poate sa cad la inchisoare, dar tu nu te
mâhni când vei vedea ca jandarmii se pun sa ne caute in casa, ci-ti pune toata
credinţa in mine, căci toate vor trece in cateva zile si cata vreme dragostea către
tine imi va lumina calea, ferita vei fi de orice supărare. Uite, in trei zile plecam de
aici si trăim mai departe cum am trăit odinioară. Acum, când simt ca pentru tine e
mai bine asa, nu mai stau la îndoiala, ci plec cu părere de bine.”

— Ce-i asta!? striga deodata Pintea, ridicandu-se iute in picioare. Ghita tresari ca
deşteptat din somn si privi in toate părţile, ca sa vada ce-l speriase pe Pintea.

Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despărţea decât un deal. Ploaia
încetase; norii se răriseră si razele soarelui furişat din dosul norilor atingeau de
asfinţit culmile dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decât ca de
cateva palme in dosul dealului, acoperit cu padurea deasa, ce se întindea la
stanga drumului. Pe drum statea o trăsură boiereasca fara de cai.

— Mana! grai Pintea. Aici nu e bine. Ghita se ridica si el in picioare, apoi dete frâu
cailor, gândurile bune ii pieriră ca si când le-ar fi luat cu mana si mintea i se opri
pe catva timp in loc.

Sosind la trăsură, ei nu găsiră decât trupul unui copil mort de o lovitura pe care o
primise, precum se vede, cu patul pustii in ceafa: el era aruncat la cativa paşi pe
iarba, cu hainele lipite de trup, cu ochii ieşiţi pe jumătate din cap si cu fata plina
de sânge închegat.

In cealalta parte a trăsurii mai era o mare balta de sânge închegat, si capra de
asemenea era pe ici, pe colo insangerata, deşi ploaia spalase sângele de pe ea.
Urmele pe drum erau spălăcite, iara pe iarba nici nu se vedeau deloc, fiindcă le
spalase ploaia; numai la vale se cunoşteau urme de copite, dar si aceste se
pierdeau la depărtare de vreo suta de paşi.

Pintea isi dete seama de toate aceste, făcu un ocol împrejur, apoi se întoarse iar la
Ghita, care statea dimpreună cu Laie, încremenit, in drum, in vreme ce Uta
ramase cuprinsa de fiori in caruta.

— Ce-a fost aici? zise el tulburat. Iti vine sa juri ca slugile si-au omorât stapanul, si
tot nu-mi vine sa cred. Ei! nu înţeleg, urma apoi peste puţin. Au plecat la vale, pe
cat se vede de pe urme, apoi au legat cârpe cu calti la copitele cailor si s-au întors
in pădure.

Ghita dete din umeri.

— Nu cumva eşti gata sa juri ca nici asta n-a facut-o Lica! grai Pintea, in vreme ce
vinele i se umflara si ochii parca erau sa-i iasa din cap.

— Bine! Ti-ai ieşit din fire!? zise Ghita privind buiguit la el.

— Nu, răspunse căprarul, dar minune ca nu-mi ies! Pentru ca aici e ceva la mijloc,
urma el aprins. Sa nu pierdem vremea; Uta ramane aici, iara noi plecam toti trei
ca sa căutăm urma din pădure. La locul mai ses, căci hoţul cuminte nu umbla pe
coaste, unde luneca calul si laşa urme, pe la bălti, unde ramane urma, pe langa
buturugi, unde se aduna putregaiul si pamantul se prafuieste sub copita calului…

— Haideţi! Ghita stete catva timp nehotărât.

— Eu nu ma duc, zise el apoi. Am plecat dimineaţa, asa zicând, fara de veste de
acasa, si cine ştie ce s-a intamplat de atunci pe la cârciuma. Ma duc sa vad cine au
fost aici cu trăsură asta.

— Fara de mine nu poţi sa te duci! ii zise Pintea aspru.

— Vorba si asta! grai carciumarul cam nepăsător. As vrea eu sa vad cine ma
opreşte sa ma duc la nevasta si la copii! ca om lasat pe chezăşie, adauga el peste
puţin.

— Eu te opresc! Am porunca sa-ti caut casa si nu te las sa intri in ea decât deodata
cu mine. Trebuie sa înţelegi de ce.

Ghita se intoarse in calcai, sari in trăsură si apuca in o mana frânele, iar in cealalta
biciul.

— Da-te in laturi! zise apoi aşezat, când văzu ca Pintea sare sa apuce căpăstrul
unuia din cai.

Pintea nu se mişca.

— Pinteo! grai Ghita zâmbind. Nu ma baga in pacate. Ce vrei tul? Vad un copil
omorât in drum, abia cateva împuşcaturi de la casa mea, si tu crezi ca am eu inima
in mine sa-mi las copiii mei inca un ceas macar singuri in pustietatea asta! Daca
vrei, vino si tu acum, iara daca nu vrei, lasa-ma, ca n-am vreme sa mai aştept…
Da-te in laturi! striga apoi hotarat, când văzu ca Pintea se incapataneaza, da-te in
laturi, striga iar ridicând biciul, ca daca nu, le dau frâu cailor si trec cu caruta peste
tine. O loaza ca tine nu ma opreşte pe mine in cale!

— Cum ai zis? Loaza!? grai Pintea, lasand cam ametit căpăstrul din mana. Acu du-
te, daca vrei!

Ghita dete cu biciul intre cai si pleca, părăsind pe Laie in mijlocul drumului.

Era in amurgul serii când Ana văzu caruta lui Ghita in culmea dea- lului despre
Ineu, venind la vale si venind, incat era sa crezi ca are sa se sfarame in bucăţi.
Ana-si opri răsuflarea si inima incepu sa i se bata in piept. Deo- data ea tresari si
tot sângele ii navali in obraji.

Ghita era singur cu o femeie, fara îndoiala slujnica pe care si-o poftise Lica.
Nevasta isi uita deodata toate nedumeririle, tot neastamparul cu care-si aşteptase
bărbatul si nu mai simţi in ea decât o singura pornire patimasa, sa mearga la
femeia aceea si sa-i traga cu ghearele pielea de pe obraji. Era ametita, tremura in
tot trupul si nu se putea mişca din loc, când Ghita se dete jos din caruta si se
apropie de dansa.

— Ce-i? zise el privind in fata ei alba ca varul.

— Ce sa fie! Nimic! răspunse ea stapanindu-si mania. El o lua de mana si-o duse in
casa.

— Ce s-a intamplat? ii zise apoi. Cine a trecut astazi pe aici?

— Oameni, fel de fel… zise ea înecata.

— Ano! grai bărbatul înduioşat. Nu vorbi asa cu mine, acum, toc- mai acum nu
vorbi asa. Ai dreptate sa fii mahnita: m-am dus fara de veste, asa zicând, si nu ti-
am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Afla acum ca asta-noapte l-au
calcat pe arandasul, l-au bătut de moarte si-au luat de la el bani, aur si argintărie,
tot ce-au găsit si putut duce. Afla ca m-au luat si pe mine la banuiala, si ca nu im-
am intors acasa decât pe chezăşie. Acum, intorcandu-ma de la Ineu, am găsit in
drum o trăsură boiereasca si langa ea un copil ucis si aruncat la marginea
drumului. Cine-a mai fost in trăsură aceea? spune-mi, ca sa-l vestesc pe Pintea.
Ana statea ca un stâlp de piatra inaintea lui si asculta cu încordata luare-aminte,
insa cuvintele lui parca ii sunau a sec in urechi si nu puteau sa strabata pana la
inima ei, tulburata de alte gânduri.

— O femeie a fost, zise ea, o domnişoara, o văduvă tanara! Mai ştiu eu cine!? Vor
fi dus-o cu dânşii, căci era tanara si frumoasa, urma ea cu patima, plina la fata si la
trup, iara voi, barbatii, nu va gândiţi decât la d-alde astea.

Ghita ramase nemişcat inaintea ei.

— Ce-i, Ano? Ce ai tu!? zise el ingrijat, si se apropie ca sa o cu- prindă cu braţul si
sa-i privească mai dinadins in fata.

— Lasa-ma! ii şopti ea înecata, si-l dete cu cotul la o parte. Laşa- ma, ca-mi vine
rau când ma atingi.

— Nu te las! striga el deznădăjduit, si o cuprinse cu amandoua braţele. Trebuie sa
ştiu ce ai! Asa nu te-am mai văzut. Aveai sa-mi spui ceva asta-dimineata; grăieşte.
Tu nu eşti bine! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa mea… Ti-a dat
cineva ceva! Te-a vrăjit? Ce-i?!

Ana începu sa răsufle din greu, sa se inece de plâns si sa-si stranga pumnii ridicaţi

— Ce cauta muierea asta aici?! zise ea râzând incat i se vedeau dinţii. Ghita, ce
cauta? Muierea ce cauta? Ce vrei tu sa faci din casa mea!?

El o laşa din braţe si ramase privind tulburat la dansa, tulburat, dar rece ca sloiul
de gheata.

— E oare cu putinta ! ? zise el incet. Mintea mi se opreşte in loc. E vorba de oameni
morţi, omorâţi in drum, de o femeie care a fost răpită de langa copilul ei mort, e
vorba de cele mai grozave lucruri, si tu nu ai alt necaz pe lumea asta decât pe
acela ca eu am adus o slujnica in casa.

— Ce-mi pasa mie de alţii! răspunse ea. Mai mult amar n-a fost in viata lor
întreaga decât este acum in sufletul meu: e mai grozav sa trăieşti cum trăiesc eu
decât a fi ucis in drum. Tu nu ma omori, Ghita; ma seci de viata, ma chinuiesi, imi
scoţi răsuflare cu răsuflare viata din mine, ma laşi sa ma omor eu din mine.

— Lasa-ma dracului, nu ma mai harsi si tu, grai soţul mutând un scaun din loc, ca
destule am eu pe capul meu…

— Daca le ai, tu ti le faci singur, răspunse ea inrautatita. Hei! Ghita, sa nu te bata
pe tine suspinele mele! Prea ma crezi tu pe mine proasta; insa nu sunt proasta, ci
am slăbiciune de tine. Asta-noapte ma gandeam sa-mi iau copiii si sa plec de aici,
lasandu-te singur cu păcatele tale; ştiu ca asa ar trebui sa fac, dar nu pot, iaca, nu
pot, nu ma laşa inima, n-am putere si simt ca, orice ai face, eu tot tin la tine, cata
vreme nu trebuie sa cred ca-ti cad ca o sarcina pe cap. Nu te mai ascunde de
mine… Zici ca l-au calcat pe arandasul? Crezi tu ca eu nu v-am auzit ieri vorbind de
dansul? Crezi tu ca eu n-am inteles cele ce s-au petrecut asta-noapte? Crezi tu ca
nu l-am văzut pe Lica intorcandu-se in zori de zi de la Ineu?!

Ghita adunase peste zi mult venin si multa manie in sufletul sau, si acum tot acest
venin, toata aceasta manie se aduna la un loc: el răsuflă o data din greu, se dete
un pas inapoi si grai incet:

— Ce vrei tu sa zici, Ano?

— Ştii tu prea bine ce voiesc sa zic! răspunse ea razandu-i in fata. Tu cu Lica, voi,
in intelegere, l-ati calcat pe arandasul, dar nu te teme, cad eu sunt prea ticaloasa
ca sa te pot da de gol.

— Adică si tu! grai Ghita inecat de manie, apoi se apropie de dansa, pas cu pas,
precum păianjenul se apropie de musca prinsa in mreaja maiastra, o măsură cu
ochii, isi ridica amandoua mâinile asupra si ramase catva timp nemişcat si gata de
a se arunca la ea.

— Da, zise ea razandu-i inca o data in fata, omoara-ma, ca eşti mai tare decât
mine! Ai început odata, urmeaza mai departe, mergi pana la sfarsit!

El isi încleşta ghearele in umerii ei fragezi, o ţinu stransa înaintea sa, apoi intreba:

— Tu zici ca eu m-am inteles cu Lica pentru ca sa-l calce pe arandasul?

— Da! răspunse ea hotarata.

— Tu zici ca asta-noapte eu l-am văzut pe Lica plecând, iara tu l-ai văzut
intorcandu-se?

— Da! răspunse iar Ana. El ii scuipa o data in fata, apoi isi lua mâinile de pe ea.

— Mi-e scarba când ma gândesc ca am o nevasta care poate sa mai traiasca cu un
om precum tu ma socoteşti pe mine, zise el, si ieşi din casa cu amandoua mâinile
in cap.

lara Ana se laşa pe patul de alaturi si începu sa planga un plâns uşor si alinator.

Moara cu noroc – Capitolul X

Pintea nu se făcuse degeaba jandarm: de cate ori era vorba sa se pună pe urma
făcătorilor de rele, el isi schimba toata firea si-l vedeai ca se face neastamparat ca
si copoiul când simte mirosul ierbii de foc; cu atata mai nerăbdător era asta data,
când cele petrecute il priveau foarte de aproape, li era ca si când ar fi pus prin
întuneric mana pe făcătorii de rele si s-ar fi temând ca-i scapa mai nainte de a se
face lumina, ca sa-i poata vedea.

Mai ales depărtarea cu totul grabnica a lui Ghita il scoase cu desavarsire din
sărite. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar in lada lui Ghita, ceva din
lucrurile furate de la arandasul, el tot n-ar mai fi stat la îndoiala si ar fi zis ca Ghita
poate sa fie năpăstuit; acum insa, când il văzu departandu-se, inima i se umplu de
manie, si mania il orbeşte pe om. Nici acum insa mania lui nu era pornita asupra
lui Ghita, ci asupra lui Lica, deoarece numai Lica era de vina pentru cele petrecute.
Orbit, precum era, de manie, Pintea nu putea sa vada copilul omorât fara ca sa-si
zică: “Am sa dovedesc ca tu l-ai omorât, chiar si daca n-ar fi adevarat”. El nu-si mai
pierdu dar timpul, ci, lasand pe Laie la trăsură din drum, isi dete seama daca puşca
ii este bine incarcata si pleca singur cu vinele încordate spre pădure.

Norii se răriseră si luna plina, ieşind pe ici, pe colo in câmpul senin al cerului,
arunca umbrele împleticite ale copacilor desfrunziţi, ca o mreaja nesfarsita, peste
fata pământului; ba chiar si atunci luna se ascundea in dosul norilor, noaptea era
destul de luminata pentru ca un om ca Pintea sa poata vedea la depărtare de vreo
suta de paşi împrejurul sau. li era cu toate aceste greu sa afle urma, deoarece
pamantul era acoperit cu frunzele căzute in curând, care foşneau in liniştea nopţii
sub picioarele lui. Timp îndelungat el umbla dar mereu după bălţile ce-i scaparau
de departe sub razele lunii, după licurirea putregaiului pe la locurile mai
umbroase si aruncând din când in când, după obiceiul sau, cate o înjurătură.

Aflând apoi urma unuia dintre cai, el încorda cocosul pustii, intra mai adanc in
pădure, urca pana la culme si incepu sa coboare spre valea cealalta.

Era înspre miezul nopţii când el dete peste trupul intepenit al unei femei tinere,
imbracate in negru. Ea nu era înjunghiata, nu gatuita, nu împuşcata: se inabusise
cu carpa pe care i-o legaseră peste fata, ca sa-i astupe gura.

Pintea era om otarat; e insa ceva tainic in trupul mort, si in clipa când se laşa in
genunchi pentru ca sa-l privească mai de aproape, il trecu un simtamant de
înduioşare. Mult nu putea sa-l tina acest simtamant; trebuia sa se piarda in fata
părerii de bine pe care o simte tot omul când, după multa căutătură, afla, in
sfarsit, ceva. El pipai dar trupul si cauta cu tot dinadinsul ca sa vada daca nu
cumva ucigaşii au uitat ceva la fata locului; apoi isi potrivi chivără in cap, lua
puşca, de curea, peste umăr si ridica iute trupul de la pamant, ca si când ar trebui
sa se teama, ca nu cumva sa-l piarda daca va mai zăbovi.

Dar, voind sa faca un pas inainte, el se simţi oprit in loc, se mai opinti o data, in
vreme ce simţi ca-l furnica de-a lungul spinării si ca perii i se ridica in cap, apoi
puterile il părăsiră, scapa trupul din braţe si căzu cat era de lung peste el.

Calcase pe căpătui biciului cu care hoţii legaseră mâinile femeii la spate si pe care-
I uitaseră in zapaceala lor.

Singur in miez de noapte si aruncat ca din senin peste un trup mort, Pintea nu
putu sa creada decât ca e Necuratul la mijloc si nimic nu era mai aproape de
mintea lui decât gândul sa se ridice si sa o ia fuga încotro il duc picioarele. Dar
ridicandu-se pe jumătate si privind îngrozit împrejurul sau, el simţi ca nu poate sa
lase trupul aici, il cuprinse iar in braţe si se departa cu paşi grabnici, ca si când s-ar
sti urmărit de cineva. Si in adevar, el era urmărit.

Laie, pe care-l lasase singur, nu era omul pe care-l poţi pune sa stea peste noapte
de straja la un mort. Puţin după plecarea lui Pintea, il apucase uratul. O trăsură
părăsită la marginea drumului, bălti de sânge, un copil mort cu totul aproape,
aceste nu erau lucruri cu care oameni ca Laie se pot tine de urat. Acum ii vedea
parca pe oamenii cu fetele acoperite ivindu-se pe la marginea pădurii, iar peste
puţin copilul parca incepea sa se mişte. Si cu cat noaptea înainta, cu atat mai
furioasa ii parea fata copilului, pe care, ce-i drept, nu o vedea, dar, după loc si
împrejurări, si-o închipuia cu atat mai viu. In cele din urma, el pleca spre Moara cu
noroc, iutindu-si din ce in ce pasul. La depărtare de cateva sute de paşi, el incepu
sa fuga. Vedea oarecum in dosul sau cum copilul se ridica, se lungeşte, isi întinde
braţele ca sa-l apuce si porneşte cu paşi mari după el; si cu cat fugea mai tare
copilul, fara de a-si schimba pasul, cu atat mai mult se apropia.

Când sosi fara de răsuflare la cârciuma, afla pe cei doi jandarmi stand la chibzuiri
daca e sa-i mearga lui Pintea intr-ajutor ori trebuie sa ramana la cârciuma.

— Ce-i? Ce s-a intamplat? intreba unul dintre dânşii, când il văzu pe Laie venind in
fuga mare.

Ghita, care statea rezemat de unul din stâlpii cerdacului, se întoarse spre Laie.

— Nu-i bine! răspunse acesta, lasandu-se ametit pe laita. Căprarul s-a dus in
pădure ca sa caute urma si m-a lasat pe mine singur, singur cu mortul.

— Si de ce n-ai stat acolo? intreba Ghita. Laie simţi ca are sa manance bataie daca
va spune adevărul.

— Ba bine ca voi sta, răspunse el cam tulburat, sa ma omoare oamenii cu fetele
acoperite! Au venit, adause cu indrazneala, amandoi au voit sa ma omoare.
Jandarmii nu mai aveau timp sa se gandeasca daca Laie spune ori nu adevărul; era
destul ca trăsură cu copilul mort a ramas singura in drum, pentru ca ei sa se
hotarasca a pleca. Lua deci fiecare cate un cal de la Ghita si plecara in saltate,
lasandu-l pe Ghita rezemat de stâlpul cerdacului, cum il găsise Laie.

Pe când Pintea înainta cu urma găsită mai adanc in pădure, ei se aflau la trăsură,
iara pe când el atinsese culmea, unul dintre dânşii, Hantl, un neamţ cat un munte,
il cauta pe la marginea pădurii.

In acelaşi timp din valea cealalta urcau la deal alţi doi oameni, care isi duceau caii
inseuati de căpăstru, inaintand cu bagare de seama si fara de zgomot pe o urma
ce le parea cunoscuta.

Când Pintea isi descarcă in cădere puşca, atat cei doi oameni, cat si jandarmii
ramasera pe o clipa nemişcaţi, apoi oamenii se aruncara in sei, isi trasera cate o
carpa vanata peste fata si porniră cu hotarare la deal; jandarmul ramas la trăsură
pleca spre pădure, iar Hantl o lua la fuga spre partea pădurii la care se descarcase
puşca.

Pintea trecuse culmea si se afla la vreo mie de paşi de la locul unde găsise trupul
femeii, când deodata auzi mai intai doua împuşcaturi, apoi o a treia si peste puţin,
despre drum, o a patra, descarnata de către jandarmul ramas la trăsură si plecat
acum la deal.

— Unde sunteti, mai Pinteo, mai! striga el acum tare, incat răsună toata padurea.

— Hoa-hop! Atineti-va-ncoaa! răspunse Pintea si, lasand trupul mort la pamant,
pleca spre partea la care se descarcasera cele trei focuri, in vreme ce el isi incarca
puşca si striga mereu ca ieşit din fire: “Hoa-hop! hoa-hop! după mine, mai!”

Ieşind iar la culme, el auzi copitele cailor batandu-se de rădăcini si scaparand pe
pietre, insa departe-n vale, pana unde nu putea sa-i bata puşca, incat de urmărire

nici nu mai putea sa fie vorba, deoarece, ajungând pârâul, călăreţii dadeau prin
apa si li se pierdea urma.

Peste puţin el găsi pe Hantl întins la pamant si plin de sânge, insa nu mort.

Plumbul intrase in preajma umărului drept; afara de aceasta, ii era înfipt un cutit
prin gat, înspre inima.

Pintea avea slăbiciune de tovărăşii sai; insa cea dintâi pornire a lui fu sa puie mana
pe cutitul pe care hoţii, fie dinadins, fie din zapaceala, il lasasera, si isi sfasia
camasa, ca sa stearga si sa lege rănile lui.

Rănitul, slăbit de dureri si de pierdere de sânge, nu putu rosti decât cuvintele:
“Cautati biciul, l-au uitat aici”, apoi isi ridica mana in care ţinea carpa vanata pe
care o smucise de pe fata celui ce-l înjunghiase, si-si pierdu simţirile.

Toate aceste se petrecura atat de iute si intr-un sir atat de neingaduit, incat lui
Pintea nici nu-i ramanea timp sa se mai gandeasca la cele ce facea, si când se
văzu, târziu după miezul nopţii, iar in drum, ii era parca s-ar trezi din somn si nici
nu mai cauta sa-si dea bine seama de starea lucrurilor. Simţea numai ca l-a prins,
in cele din urma, l-a prins si-l tine strâns pe Lica. Biciul, un bici cu codiristea de os
împodobita cu verigi de argint si cu ghintulete de aur, era al lui, il văzuse chiar el
in mai multe rânduri la dansul… Apoi cutitul, apoi Hantl nu era mort si putea sa
spuie pe cine a văzut când a rupt carpa.

Dar, sosind inspre amurgul zilei la Ineu, Pintea începu a se dezmetici. Hantl era
mort si nu mai putea sa spuie nimic, iara jandarmii ce umblasera sa-i prindă pe
Saila si pe Buza-Rupta nu i-au găsit pe aceştia nicăieri, dar au aflat la casa lui Buza-
Rupta o parte din argintăria arandasului, ascunsa sub streasina, ba unii din cei de
fata erau gata sa jure c-au văzut un cutit ca cel de la Pintea in mâinile lui Saila.
Nimeni nu se mai îndoia dar ca oamenii care l-au rănit pe Hantl nu erau decât
oamenii cu fetele acoperite care il calcasera pe arandasul, adica Buza-Rupta si
Saila, ca unii ce plecaseră atunci seara la Ineu. lara cat pentru bici, mai ales
comisarul era de părere ca Lica nu e dintre oamenii care isi uita biciul, si un bici ca
al lui poate sa aiba si alţii.

Pintea-si puse mâinile in cap. Era de felul lui om care nu suferea nici un fel de
împotrivire, si mai ales acum, după zoala prin care trecuse, ii venea sa ridice patul
pustii si sa dea orbis in toate părţile, ca sa nu mai ramaie viu nimeni dintre cei ce-l
aparau pe Lica.

— Carciumarul de la Moara cu noroc a fugit, ii zise el comisarului; acu degeaba
ne-am mai duce sa facem cercetare la casa lui.

Comisarul puse numaidecât doi jandarmi pe drum, ca sa-l aduca pe Ghita legat la
Ineu, si numai apoi asculta pe căprarul mai departe.

Pe când acesta ii spunea cum a scos lucrurile la capat, sosiră si jandarmii, care
umblasera sa-l prindă pe Lica, si adusera ştirea ca el trebuie sa fie chiar in Ineu,
unde venise, precum se zicea, inca marţi dimineaţa, ca sa aştepte pe o doamna de
la Arad, careia avea sa-i dea preţul unei turme vândute la târgul de la Zarand,
unde-i intalnise pe Saila si pe Buza-Rupta.

Obosit si înfierbântat, cum era, de-abia se mai ţinea pe picioare. Pintea-si lua iar
puşca si pleca sa-l caute si sa nu-i mai lase timp de răsuflare; si, in adevar, peste
vreun ceas dete de el tocmai la marginea Ineului, la casa prietenului sau Acrişor, il
lua din pat, unde zacea prins de friguri, si se întoarse cu el la cazarma.

Lica fusese de multe ori prins si avea obiceiurile sale in asemenea împrejurări: el
se dadea prins, fara ca sa mai întrebe pentru ce; insa era ştiut ca nu da răspuns la
nici un fel de întrebare decât înaintea judecătorului.

Pentru asta data el se abatu de la obiceiul sau. La inceput era galben ca ceara si
abia ingana cuvintele; insa pe când se întorceau la cazarma era ziua, oamenii
umblau pe uliţa, si fata cu oamenii Lica pana chiar si-n patul de moarte ar fi stat
drept si îndrăzneţ. In cele din urma, el începu sa-si roada mustata cu dinţii si sa
zambeasca in el.

Pintea, care mergea cu puşca pe umăr in urma lui, il urma cu privirea si, cu cat il
vedea mai nepăsător, cu atat mai mult se indarjea.

— Am auzit c-ati găsit o trăsură si-un copil mort la marginea drumului, grai Lica
intr-un târziu; nu cumva crezi c-o poţi pune si asta in socoteala mea?!

— Nu ştiu! răspunse Pintea stapanindu-se. Depărtare de vreo cincizeci de paşi
înaintea lor stateau trei oameni de vorba la portita. Lica arunca ochii la dânşii,
apoi grai cam incet:

— Când mi-oi vedea eu ceafa cu ochii, atunci sa ştii ca incep a crede in hărnicia
voastra si a ma teme de voi! Eu sa fiu, mai, in locul tau, te dovedesc si chiar daca
n-ai fi vinovat.

Pintea se opri in cale, răsuflă o data din greu, privi mânios la el, dar nu grai nimic.

— Ştiu eu ce vrei tu, zise apoi după ce trecură de oameni, sa ma scoţi din rabdare,
ca sa ma dau de gol înaintea oamenilor; dar nu sunt eu omul pe care tu sa-l poţi
purta după placul tau.

— Apoi, daca vreau, ii răspunse Lica, o si fac, am si facut-o. Sa te vezi tu pe tine
însuti, te-ai speria de ceea ce vezi. Parca e sa ma mananci de viu.

Era Lica Samadaul care graia aceste cuvinte, vestitul samadau, care acum trecea
urmărit de un jandarm de-a lungul uliţei din Ineu, unde se făcuse in noaptea
trecuta o calcare si unde lumea era cuprinsa de spaima: Lica ştia dar ca e privit din
toate părţile si orice mişcare a lui e văzută de o mulţime de ochi.

— Adică ce-i ! ? zise el oprindu-se in cale si tare, ca oamenii ramaşi in urma lor sa-l
poata auzi. Daca voi fi vinovat, voi merge la spanzuratoare, dar acu ma laşa in
pace si nu ma carai; tu vezi ca ma duc fara nici o împotrivire.

Pintea puse oarecum fara de voie mana pe puşca si iar o lua, dar mişcarea lui nu
scapa oamenilor ce stateau pe la portite, si peste puţin ei începură sa se adune
din toate părţile spre dânşii.

— Vezi ca e făcută? grai Lica iar incet: acum rade si tu, cum rad eu. Si sa ştii ca azi,
nu mai departe, am sa ma plimb cu ţigara in gura printre oamenii astia si sa rad de
prostia voastra.

— Mai Lica, baga de seama ca pusca-i incarcata si, daca-mi pierd rabdarea, o pierd
de tot! ii zise Pintea.

Cu toata cumpătarea lui Pintea, cativa oameni se luara după dânşii, iara unde se
aduna in asemenea împrejurări doi-trei inşi, peste puţin lumea se îngrămădeşte.
Pe când ei sosiră la cazarma, tot Ineul ştia ca Pintea, căprarul, l-a prins pe Lica
Samadaul si ca era sa-l impuste pe drum, in mijlocul uliţei, si vreo cincizeci de
oameni doritori de a afla ceva despre cele petrecute veneau in urma lor. Pintea
mergea drept înainte si se facea ca nu vede si nici nu aude nimic.

— Ce cautati aici? le zise oamenilor unul dintre jandarmii ce stateau la poarta
cazărmii. Haid! acasa!

— Apoi de! nu te mira, grai Lica, oamenii vor si ei sa vada mania lui Pintea; era sa
ma impuste pe drum; zice ca are el sa ma dovedească pe mine si chiar daca n-as fi
vinovat…

— Asta n-am zis-o, grai Pintea, dar zic acuma ca, daca n-ajungi tu acum in furci, nu
mai e dreptate in lume.

— Asa o fi! zise Lica, apoi se întoarse spre oamenii ce iar se îngrămădiseră spre
dânşii. Mai, adauga apoi, sa mearga cineva dintre voi la domnul Vermesy, la curte,
si sa-i spuie ca ieri noapte i-au pierit vreo 70 de porci din turma si ca eu am fost
prins si nu pot umbla sa-i caut.

Lica-i cunoştea bine pe oameni; nu unul, ci zece plecara deodata, fara ca sa-si dea
seama despre ceea ce fac, numai pentru ca sa poata zice ca si ei au făcut ceva in
nişte împrejurări ca aceste.

— Uite cum se duc! zise el dar mulţumit si intra pe poarta. înaintea comisarului,
Lica spuse ca a văzut cutitul la Saila Boarul, si când ii aratara biciul, el zise
dezgheţat:

— E al meu. Se vede ca l-ati găsit la Moara cu noroc, de unde cred ca ati luat si
cutitul.

Mai departe el nu voi sa spuie nimic, ci ceru sa i se dea voie sa plece, fiindcă are
treaba si nu putea sa-si piarda vremea pe nimicuri. Si era destul sa insire numele
stăpânilor sai, pentru ca comisarul sa simtă ca nu va putea sa-l tina închis, căci Lica
ştia sa-si alege stapanii si putea sa si-i aleaga după plac, deoarece nimeni nu ştia
sa pazeasca o turma si sa o vanda atat de bine ca dansul. Alegea dar tot oameni
cu trecere, precum era Vermesy, care, la nevoie, puteau sa-i faca si ei cate o
treaba.

Domnul Vermesy Arpad avea trei turme si nu se mai indoia ca in timp de cateva
zile le pierde pe toate trei daca se raspandeste ştirea ca Lica a fost prins. Nu mai
lipsea decât sa afle ca i-au si pierit cei şaptezeci de grăsuni din turma si sa intre la
comisar cu vorbele: “Pe răspunderea mea sa-i dai drumul, ca sa-mi caute porcii!”
lara răspunderea lui Vermesy mergea foarte departe, căci el era prieten cu
judecătorii, din care unul avea si el o turma sub paza lui Lica, si avea mare trecere
la dl fispan, care putea sa-l sufle pe comisar, ca sa se trezească tocmai cale de trei
poşte. Daca Lica e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorba: la urma urmelor,
parca toti ucigaşii se pedepsesc!? Mai ales când oameni prea cumsecade au
trebuinţa de dânşii…

Pe când dar jandarmii se întorceau cu Ghta la Ineu, Lica ieşea cu dl Vermesy pe
poarta cazărmii, in fata lumii adunate aici.

— Nu-ti face gânduri grele, ii zise el lui Ghita in treacat. Lasa-te numai pe mine.
Ghita nu-i răspunse nimic, ci privi numai la el, ca omul pe care nu-l mai atinge
nimic. Plecase de acasa fara de a fi grăit vreun cuvânt cu Ana ori cu batrana, fara
de a-si fi pus gospodăria la cale si fara de a fi aruncat macar o privire la copiii sai;
nu-i mai pasa de nimic, dar nimic nu mai voia sa ştie.
lara Pintea era obosit si se duse sa se culce, lasand sa mai caute si alţii urma
făcătorilor de rele.

Moara cu noroc – Capitolul XI

Vineri după Sfanţul Dumitru se ţinu judecata. Raut si Acrişor fuseseră prinşi chiar
in ziua când il aduseseră pe Ghita la Ineu, Acrişor acasa la el, iara Raut in padurea
de la Sicula, unde se aflau turmele. Tot in acea zi jandarmii au mai prins inca vreo
sase alţi oameni bănuiţi si au găsit cei trei cai lasati de pripas in hotarul
Fundurenilor; insa urma celor doua slugi, feciorul si vizitiul, era pierduta, incat nu
se ştia daca au fugit ori au fost ucişi si îngropaţi la loc bine ascuns, ceea ce, după
sângele aflat pe capra trăsurii si după bălţile de sânge de langa trăsură, parea mai
de crezut. Pe Buza-Rupta si pe Saila Boarul nu-i putură prinde decât treizeci si sase

de ceasuri in urma, la Salonta, cale de vreo doua poşte inspre Oradea-Mare, si nici
nu se mai întoarseră cu ei la Ineu, ci-i duseră drept la Oradea- Mare, unde aveau
sa fie judecaţi si unde se aflau si ceilalţi, afara de Lica, pe care judecătorul il
ascultase mai nainte decât pe toti ceilalţi si-l lasase iar sa-si caute de trebile
stăpânilor.

Inca pe când se urmau cercetările, Ana veni la Oradea-Mare, cu popa, varul lui
Ghita, aducand, după sfaturile batranei, si bani cu dansa, căci banul, zicea
batrana, drege toate lurcrurile; dar nu i se dădu voie sa-si vada soţul. Plecând acu
de a doua oara, pentru ziua de judecata, la Oradea-Mare, ea era cu atat mai
pierită cu cat o mai mustra si gândul ca n-a făcut nimic spre a uşura soarta soţului
sau, pe care, după cele aflate in urma, incepuse a-l crede nevinovat.

— Nu te tulbura fara de vreme, fata mea, ii zise batrana, liniştita ca totdeauna.
Asteapta sa vezi, pentru ca nu ştii daca in ziua când se va intampla — Doamne
fereşte! — lucrul de care te temi, el iti va parea atat de grozav cum il vezi acum in
închipuirea ta: asteapta sa vezi, si daca durerea-ti va fi adevarata, plângi trei zile
de-a rândul, apoi zi: “Tu, Doamne, ai voit asal”, te şterge la ochi, cauta-ti un alt
izvor de mângâiere si mergi cu el mai departe, căci viata e scurta si n-ai timp sa te
opreşti mai mult in cale.

Asa vorbea batrana, fiindcă era batrana; Ana insa era tanara si nu indraznea sa
privească in viitorul indoios si parca nesfârşit de lung, iara când ochii o furau, ei i
se umpleau de lacrimi.

Dar Ana nu era dintre oamenii in mintea carora gândurile grele se pot incuiba.
încetul cu încetul, ea se mangaia cu gândul ca Ghita nu se poate sa fie vinovat, si
numai când se văzu in mijlocul lumii ce se adunase la judecata simţi iar greutatea
pe inima ei.

Cel dintâi adus înaintea judecătorilor fu si asta data tot Lica, omul inalt si uscăţiv,
care totdeauna ştia sa traga asupra-si privirile altora.

Ana se făcu alba ca varul când il văzu intrând, si ochii ei mari ramasera, ca
odinioară, atintiti la fata lui aspra si nemişcata. De la acest om atarna soarta lui
Ghita, căci daca el scapa, nici Ghita nu putea sa fie osândit: ea urma deci cu
încordata luare-aminte, si inima i se incalzea la fiecare cuvânt rostit de dansul.

Lica se ştia sprijinit de stapanii sai, dintre care unii erau pătrunşi de nevinovăţia
lui, iara alţii, ca oameni cu multa trecere, puteau sa-l apere pe sub mana, deşi
poate ca-l banuiau; cu toate aceste, el ştia de ce e vorba, aflase ca mai mulţi
dintre judecători il bănuiesc si asa isi dete răspunsurile scurt si desluşit,
neabatandu-se intru nimic de la mărturisirile ce făcuse pe când fusese luat pentru

intaia oara la cercetare. Se bizuia Lica pe cat se bizuia pe ajutorul stăpânilor sai,
dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminţenie.

înainte de toate el spusese ca nu tine minte sa fi vorbit la Moara cu noroc despre
arandas si despre slujnica, ori ca Saila sa fi plecat cu Buza-Rupta drept la Ineu, iara
când i se citiră mărturisirile celorlalţi, el răspunse scurt:

“Se poate, dar eu nu-mi aduc aminte”. In urma el tăgădui ca Raut ar fi venit in
noaptea aceea cu o muiere la el, zicând ca n-a venit decât sa-i spună c-a pierit o
parte din turma ce se afla in padurea de la Fundureni si ca birtasul si sluga lui
trebuie sa se fi inselat când au văzut si o femeie.

Ana începu sa răsufle mai uşor. Adică, atunci noaptea, s-a dus Lica sa-si caute de
turma.

Judecătorii erau insa de alta părere. Era dovedit cu destule mărturii ceea ce Lica
tagaduia; ei socoteau dar ca el dinadins nu-si aducea aminte de nimic din cele ce
pot sa intareasca banuiala căzută asupra lui Buza-Rupta si a lui Saila, pentru ca era
inteles cu dânşii, lara cat pentru muiere, el tagaduia, pentru ca sa nu fie silit a o
numi, lucru pentru care mulţi dintre cei de fata il laudau, asa, in taina.

Judecătorii fura intariti in aceasta părere a lor. întrebat daca nu bănuieşte ca
birtasul de la Moara cu noroc era inteles cu Saila si cu Buza-Rupta, Lica răspunse
ca nu crede ca aceştia sa fi fost oamenii cu fetele acoperite ce l-au calcat pe
arandas si au savarsit in ziua următoare faptele din drumul de tara, ci ca argintăria
arandasului a fost ascunsa de cineva la casa lui Buza-Rupta, poate de vreun om al
lui Pintea, care le este vrajmas.

Când ii aratara, in sfarsit, cutitul si biciul, Lica dete din umăr, ca si când nu s-ar
simţi deloc atins, si zise ca la aceste nu poate sa răspundă nimic, ci asteapta ca
lucrul sa se desluseasca din mărturisirile celorlalţi bănuiţi.

Raut, Acrişor si alţi martori si bănuiţi, care fuseseră luaţi la cerce- tare in urma lui
Lica, intarira prin mărturisirile lor parte cele spuse de Lica, parte cele mărturisite
de Marti înaintea comisarului, astfel ca, pe când Pintea veni la rând, atat in mintea
judecătorilor, cat si a oamenilor ce se aflau de fata, Buza-Rupta si Saila pareau ca
dovediţi de a fi savarsit faptele rele, iara Lica si Ghita tare bănuiţi de a fi statut in
înţelegere cu dânşii.

Când Pintea intra, aparatorul lui Lica se ridica si spuse ca nu poate primi aceasta
mărturie, aratand in puţine cuvinte cele petrecute pe când Pintea il ducea pe Lica
la cazarma si cerând sa fie ascultaţi martorii pe care ii adusese in aceasta privinţa.
— Eu il primesc! grai Lica dezgheţat. Pintea-si potrivise de mult si de multe ori
vorbele, dar cele spuse de aparatorii lui Lica, sângele rece al lui Lica si fetele
neincrezatoare ale catorva dintre judecători il scoseseră din sărite si acum nu mai

ştia ce sa zică. Spre marea mirare a celor de fata, el spunea din cuvânt in cuvânt
ceea ce spusese si Lica, anume, ca nu-i crede pe BuzaRupta si pe Saila vinovaţi, ca
argintăria arandasului a fost ascunsa de alţii la casa lui Buza-Rupta, ca cutitul lui
Saila a fost lasat dinadins in trupul lui Hantl, ca Raut nu a venit atunci noaptea cu
o muiere la Moara cu noroc, ci singur ori cu vreun tovaras al sau, iara Lica ii radea
in fata, si cum il vedea pe Lica râzând, isi pierdea tot mai mult cumpătul si vorbea
tot mai aprins, incat se făcu in cele din urma de rasul lumii adunate la judecata.
Atunci tăcu si începu sa-si stearga sudorile reci de pe frunte.

Cu toate aceste, lumea ramase cam nedumerita si cei mai chibzuiţi dintre
judecători puseseră oarecare temei pe cuvintele lui.

Acu intra insa Buza-Rupta si, puţin in urma lui, Saila Boarul, si aceştia detera
cercetărilor cu totul alta fata.

Amândoi erau oameni stiuti ca făcători de rele, bănuiţi si chiar pedepsiţi in mai
multe rânduri, iara asta data le venea cu atat mai greu sa se apere cu cat nu isi
puteau sprijini spusele prin nici o mărturisire si erau prigoniţi de către aceia care-
si dadeau silinţa sa-l scape pe Lica.

Buza-Rupta, un om inalt, grasuliu si slut, de-ti era sila sa te uiţi la el, tăgădui ca a
plecat atunci seara la Ineu si spuse ca pana marţi la amiazazi a petrecut cu Raut si
cu Saila pe la turme, iara mai departe cu Saila, cu care dimpreună s-a dus la
Salonta.

— V-a mai văzut cineva in tot timpul acesta? intreba unul dintre judecători.

— Nimeni, răspunse bănuitul.

— Cum ati umblat asa de nimeni nu v-a văzut? De ce va ascundeati?

— Nu ne-am ascuns, dar, din întâmplare, nu ne-am intalnit cu nimeni.

— Bine! urma judecătorul. Eu insa nu prea inteleg un lucru. Raut a plecat spre
Fundureni, iar nu spre Ineu.

— Luasem înţelegere sa ne întâlnim dincolo de deal si sa mergem mai departe
împreuna.

— De ce asta? Buza-Rupta stete un timp nehotărât.

— Ca sa nu ştie Lica Samadaul ca ne ducem împreuna, fiindcă Lica ne este vrajmas
si s-ar fi maniat pe Raut dac-ar fi aflat ca umbla cu noi.

Raut dovedea insa cu patru mărturii ca a fost luni noaptea la Moara cu noroc, iara
marţi pe la prânz la Sicula, dovedea ca Buza-Rupta spuse un neadevăr si ca vrea
sa-l napastuiasca.

Saila, intrând, văzu pe Buza-Rupta frânt, simţi ca treaba le sta rau si-si schimba in
buiguiala sa mărturisirea ce făcuse mai nainte.

El spuse, in deosebire de tovarăşul sau, ca s-au inteles cu Raut ca sa fure o parte
din turma ce se afla in padurea de la Fundureni si ca in urma s-au dus prin ascuns
la Salonta, ca sa afle un cumpărător. Aceasta mărturisire insa, care mai nainte ar fi
putut sa schimbe parerea judecătorilor, acum ii facea pe cei mai mulţi sa rada.
Astfel, din mărturisirile lui Buza-Rupta si din ale lui Saila nu ieşea decât un lucru:
ca ei sunt vrajmasi ai lui Lica, întocmai ca Pintea, si ca nu puteau sa fi savarsit
fapta in intelegere cu dansul, lucru pe care aparatorul lui Lica il puse cu vorbe bine
potrivite in vederea judecătorilor, aratand cum Lica li s-a făcut aparator numai
pentru ca sa nu para a-si răzbună de dânşii, acum când se aflau in strâmtoare, deşi
putea sa ştie ca numai ei au putut sa-i lase biciul la trupul iubitei sale stapane.

Si in adevar, din doua una: ori biciul lui Lica, ori cutitul lui Saila trebuia sa fie urma
lasata dinadins la fata locului, pentru ca sa-i duca pe urmăritori pe o cale greşita,
fiindcă despre o intelegere intre Buza-Rupta, Saila si Lica acum nu mai putea sa fie
vorba. Lica insa, deşi ar fi putut savarsi faptele petrecute in drumul de tara si in
pădure, nu putea sa fie unul dintre oamenii cu fete acoperite care il calcasera pe
arandasul, fiindcă in timpul când s-a petrecut aceasta fapta, el, după mărturisirea
mai multora, se afla la Moara cu noroc. Ce-i drept, Pintea banuia ca el n-a stat
toata noaptea la Moara cu noroc si mărturiile erau cam indoioase, tot oameni
care puteau sa fie bănuiţi de tovărăşie cu Lica; singurul reazem de banuiala asupra
lui Lica erau mărturisirile, cu totul indoioase, pe care le făcuse carciumarul asupra
timpului la care sosise si plecase acel om ce venise cu muierea la Lica: de aceea il
puseră pe Ghita la urma si acum aşteptau cu totii hotararea de la mărturisirile lui.
înalt, lat in umeri, cu ochiul limpede si cu fata nemişcata, Ghita se opri in mijlocul
lumii.

înaintea lui erau doi oameni nevinovaţi, care aveau sa sufere osanda grea; era
pătruns de nevinovăţia lor, dar acum nu mai putea sa o dovedească, deşi era gata
s-o apere chiar cu primejdia de a trece drept partas la vina lor: ochii lui se opriră
asupra lor ca si când ar voi sa le zică: “Nu va temeti, căci ştiu eu un lucru prin care
pot sa va scap cel puţin deocamdată”.

Ana suspina o data din greu, apoi ramase încremenită. Nu mai era el, omul
puternic si plin de viata: in cateva zile se făcuse numai umbra din ceea ce fusese
odinioară; in cateva zile pielita obrajilor i se încreţise si perii capului ii dăduseră in
carunteala.

Cuprins de o durere sfâşietoare, el se întoarse oarecum fara de veste spre partea
la care auzise suspinul si, afland cu ochii pe Ana, isi ridica mana, o trase incet
peste fruntea sa uscata si se întoarse drept spre Lica, omul care nu-si pierdea
niciodată liniştea.

Intr-o clipa el isi simţi toata firea prefăcută. Nu o văzuse de mult, si acum când o
vedea asa de pierită, cum era, se aduna deodata in sufletul lui toata dragostea pe
care o simţise din clipa când o văzuse pentru intaiasi data, toata dorinţa de a o
vedea mereu ferita de rele, toata alipirea către viata a omului pătruns de iubire, si
tot ce plănuise in cugetarea lungilor zile petrecute in închisoare se zadarnici in
clipa când fata Anei se ivi in ochii lui.

El nu putea sa se pună in primejdie de dragul altora, căci avea nevasta si copii, iara
pe Lica il poţi speria cu o vorba, dar nu-l poţi stârpi, fiindcă el nu e om singur, ci un
intreg rând de oameni, din care unii se răzbună pe alţii.

Din cuvânt in cuvânt, Ghita mărturisi dar tot ceea ce mărturisise înaintea
comisarului, cu deosebirea numai ca el stărui sa ramana scris ca nu-i crede
vinovaţi pe Buza-Rupta si pe Saila. lara când i se puse întrebarea hotaratoare,
daca poate jura ca Lica a stat atunci toata noaptea la Moara cu noroc, el răspunse:
“Nu pot sa jur ca n-a plecat in noaptea aceea, fiindcă n-am stat mereu langa
dansul; jur insa ca l-am ştiut toata noaptea la cârciuma”.

Cercetarea era încheiata si peste catva timp judecătorii rostiră judecata: Lica se
afla nevinovat; Ghita, ale cărui purtări dăduseră loc la bănuieli, scapa in lipsa de
destule dovezi, iar Buza-Rupta si Saila Boarul fura osândiţi pe viata.

Unul cate unul — judecători, osândiţi, bănuiţi, martorii si oamenii adunaţi — toti
se departara; numai Ghita statea mereu cu ochii tintiti la pamant, in lupta cu el
insusi, cu dorinţa de a-i grai Anei un cuvânt si cu durerea de a o vedea asa de
pierduta cum era. Apoi, când lumea se rari, el se întoarse spre dansa, ochii i se
împăienjeniră si fata i se umplu de lacrimi.

— larta-ma, Ano! ii zise el. larta-ma cel puţin tu, căci eu n-am sa ma iert cat voi
trai pe fata pământului. Ai avut tata om de frunte; ai neamuri oameni de treaba si
ai ajuns sa-ti vezi bărbatul înaintea judecătorilor. Si n-am păcătuit nimic, Ano, dar
cerul m-a lovit cu orbie si n-am voit sa cred si sa inteleg când mi-ai aratat calea
cea buna.

— Laşa, Ghita, ca trece si asta… grai nevasta, impacata cu ea insasi.

Moara cu noroc – Capitolul XII

— Nu te mâhni, dragul meu, grai batrana adanc mişcata. Ma uit la fata ta, ma uit
la parul tau, si nu mai intreb ce s-a intamplat: vad eu c-a fost mare nenorocirea
prin care ai trecut. Nu-mi spune nimic: ma tem ca nu cumva nenorocirea ta sa-mi
para prea mica si sa-ti fac o nedreptate, căci ea este asa de mare cum o simţi tu.

Dar zic sa nu te mâhneşti: e norocul omului care a trecut prin o mare nenorocire,
căci a scapat de multe necazuri mici, care mistuie mai rau decât durerea.

Ghita lua pe unul dintre copii si-l sărută.

— Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un
tata om cinstit.

— Laşa, Ghita, grai Ana; noi si toti oamenii buni care te cunosc te ştim cine eşti si
ne mustram pentru gândurile rele ce ne vom fi făcut despre tine.

— Nu asta e cinstea, intampina soţul. Cinstit nu e decât omul care a astupat gurile
rele, pe care nimeni nu-l poate grai de rau fara de a se da de ruşine; cinstea e sila
pe care le-o faci oamenilor rai de a te socoti om intre oameni. Eu nu mai pot sili
pe nimeni sa nu le zică copiilor astora: “Tatal vostru e un ticălos!”

— Asa e, răspunse batrana; multe trebuie sa faci de dragul lumii, fiindcă e mare
nenorocirea când te strici cu ea. Dar ce sa-i faci? e asa data, si nu altfel. Daca te-ai
stricat cu lumea, nu te mai găti de sarbatoare, ci stai acasa si te pune sa-ti torci
din fuiorul tau o camasa curata.

— Da, daca eşti muiere!

— Muiere sau barbat: om cu minte sa fii!

— Om cu minte? Hei! mult venin am adunat eu, si ma credeam om cu minte, dar
tot numai in mine l-am deşertat.

— Da, mulţumită lui Dumnezeu ca l-ai deşertat, grai batrana. Si batrana avea
dreptate: Ghita trecuse in adevar printr-un fel de prefacere.

Nenorocirea il făcuse mai îngăduitor si mai mulţumit cu lumea in mijlocul careia
se afla. Odinioară el credea ca omul poate sa faca si sa desfaca; acum simţea ca
toate vin cu intamplarea si se mulţumea cu puţinul bine de care avuse parte.
Astfel, ii parea bine când o vedea vesela pe Ana, care se bucura de căpătui la care
au ajuns lucrurile, fiindcă ele puteau sa ajunga la un capat si mai rau.

Apoi omul isi cauta, la amaraciune, el insusi mangaierea. încetul cu incetul, Ghita
isi puse tare si tot mai tare de gând ca mai sta pan’ la primavara la Moara cu
noroc, apoi isi aduna toata averea, isi ia nevasta si copiii si se duce departe, unde
nu-l cunoaşte nimeni, in fundul Banatului, ori chiar in Tara. “Si, isi zicea el, nu este
cu putinta ca purtările bune sa nu strabata cu vremea.” Astfel, isi dadea silinţa sa
uite cele petrecute, sa le treaca cu vederea, ca si când nu ar fi fost, si sa se piarda
intr-un viitor mai bun, pe care si-l închipuia adeseori ca-n aievea.

In putinele zile petrecute in închisoare ii venise de sute de ori gândul sa ucidă pe
omul care-l pierduse si nu o data simţea in el ca e prea slab spre a se stapani sa
nu-l ucidă, ci sa-l omoare incetul cu incetul si sa-l duca, precum ar fi dorit, de

jumătate sfarsit, la spânzurători; acum parca-i venea sa-si zică: “Dar ce-mi pasa!?
cele făcute tot nu se mai pot desface”.

“Lasa-I, saracul, cu păcatele lui”, zise el când il văzu iar pe Lica Samadaul, care veni
cateva zile in urma la Moara cu noroc, lara Ana il primi cu inima deschisa pe omul
care vorbise atat de frumos in fata judecătorilor si prin a cărui cumintie scapase
sotu-sau de primejdia in care se afla.

După ce stete vreun ceas de vorba, Lica isi desfăcu serparul de la brâu, plin de
bani, si-l deşerta pe masa.

Ghita, cuprins de o pornire patimasa, privi aspru in fata lui.

— De care sunt astia? întreba el apasand asupra vorbelor. De ai ovreului ori de ai
domnişoarei?

El credea ca Lica se va cutremura in auzul acestor cuvinte; ramase ruşinat când
acesta ii rase in fata si răspunse:

— Si de unii, si de alţii; ca hot m-am împrumutat si tot ca hot trebuie sa si plătesc.

— Si daca ma prinde cineva cu ei?

— Cine sa te prindă? banii sunt bani si tu eşti carciumar: vin la tine fel de fel de
oameni si tu iei ce-ti da fiecare.

— Si daca te-as da eu de gol?

— De asta nu ma tem, răspunse Lica. Ghita se ridica, scoase saltarul mesei, trase
banii in el si iar il închise.

— Vezi, acum eşti om cu minte, grai Lica. De ce folos ti-ar fi fost daca-i spuneai
judecătorului ceea ce poate ca nici el nu dorea sa-i spui. Peste mintea mea tot nu
trece nici unul cu mintea lui, nici tu, nici altul. Lasa-i, sada la racoare, daca sunt
prosti. Credeau, prostii, ca eu imi pun credinţa in nişte oameni pe care nu-i tin
destul de strâns legaţi si ca ma vor păgubi pe mine, daca se vor duce cu Raut, ca
sa ia vreo suta de porci din turma mea: acum n-or sa mai ia nici unul.

Ghita suspina o data. Era uimit de acest om atat de ager in rautatea sa si se simţea
uşurat când afla ca in nedreptatea legilor e o aspra cearta dumnezeiasca.

— Dar cu femeia aceea ce-ai avut? întreba el.

— Ceea ce am cu tine, răspunse Lica rece. Am prins-o ca are slăbiciune de aur si
de pietre scumpe si am pus-o sa vanda, ceea ce putea sa faca fara de a cadea la
banuiala. Dar muierea tot muiere ramane: era sa ma dea de gol, căci n-a avut
inima sa vanda un lanţ, care-i placea, precum se vede, afara din seaman.

— Si pentru asta tu ai stins patru suflete, grai Ghita îngrozit. Tu nu eşti om, Lica, ci
diavol!

— O simţi acum?! grai samadaul mulţumit. Ar fi trebuit sa o simţi mai de mult si sa
înţelegi ca eu atat de mult ma tem de cearta legilor, incat frica imi deschide

minţile si-mi luminează calea pe care umblu. E nebun acela care-mi zice, ca tine,
ca are sa ma duca la furci, pentru ca ma face sa bag mai bine de seama. înţelegi tu
acum ca acela care tine cu mine nu are sa se teama de nimic, iara acela care vrea
sa ma doboare trebuie sa stea mereu cuprins de îngrijire, pentru ca, de ar fi mai
nevinovat decât copilul de trei zile, tot ii frâng in cele din urma gatul. Tu eşti om
cinstit, Ghita, si am făcut din tine om vinovat; acum pot sa merg lesne si mai
departe si sa te duc eu la furcile cu care ma sperii tu pe mine.

— Pentru ce, Lica!? pentru ce? striga carciumarul, cuprins de spaima.

— Nu zic ca te duc, răspunse Lica domol: acu nu-mi vine la socoteala; am
trebuinţa de un om ca tine. Zic numai ca te pot duce daca-mi stai in cale.

— Plec mâine de aici, si-mi da pace.

— Acu nu te las sa pleci; ai stat pana acum din incapatanare; trebuie sa stai de aici
înainte de frica. N-am muncit eu degeaba: acum tremuri inaintea mea ca frunza
de mesteacăn; acu vreau sa stai aici!

— Ce vrei cu mine?!

— Ce vreau? grai Lica râzând. Ghita! mulţi oameni au pierit la cârciuma asta si li s-
a găsit urma cale de doua poşte de aici. De când eşti tu aici, n-a murit inca nici
unul. Ma înţelegi?

Ghita se ridica si-l privi cu dispreţ.

— Si cata vreme stau eu aici, n-are sa moara nici unul, afara poate de mine! zise el
hotarat.

Lica iar se rânji la el.

— Vorbeşti ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceaţa păcatului, zise apoi
aşezat. Poate ca si eu am vorbit odata asa, nu tin minte. Ştiu numai ca ma aflam in
strâmtorare când am ucis pe cel dintâi om: imi pieriseră nişte porci din turma si-
mi era ruşine sa spui c-au pierit si n-aveam bani sa cumpăr alţii in locul lor. Apoi
am ucis pe al doilea, ca sa ma mângâi de mustrările ce-mi faceam pentru cel
dintâi. Acum sângele cald e un fel de boala, care ma apuca din când in când,
pentru ca tu nu ştii inca, urma el mai cu avant, cum iti fierbe si clocoteşte tot
sângele când te hotărăşti odata sa pui un lucru la cale, si ce grozava e plăcerea de
a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca sa-l sfarami, când te-a atins c-o
vorba ori cu o privire, de a răsplăti insutit si înmiit. Aduni mereu venin si ura si
manie oarba, si când ai adunat destula, atunci verşi cu prisos, si nu prea mult iti
pasa asupra cui, numai om sa fie. Tu eşti om, Ghita, om cu multa ura in sufletul
tau, si eşti om cu minte: daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si de dracul si de
muma-sa. Ma simt chiar eu mai vrednic când ma ştiu alaturea cu un om ca tine.

— Iti sunt tovaras! grai Ghita hotarat si rece.

— Nu te primesc! răspunse Lica tot atat de hotarat si de rece. Pe om nu-l
stapanesti decât cu păcatele lui, si tot omul are pacate, numai ca unul le ascunde
mai bine. Ca sa le dea mai lesne pe fata, cauta-i slăbiciunea, fa-l sa si-o deie de gol
si faci cu el ce vrei, căci unul se manie, altul se ruşinează, al treilea se zăpăceşte,
dar nu e nici unul care nu-si pierde bunul cumpăt si mintea întreaga. E insa o
slăbiciune de care ma tem, fiindcă nu ştii niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare,
mâine mai mica, si când ai crede c-ai nimerit-o, dai greş: de oamenii care au
asemenea slăbiciune ma feresc, căci ei te dau de gol când lumea ti-e mai draga.
Am patit-o odata cu Pintea: n-o mai pat si cu tine.

— Ce fel de slăbiciune? întreba Ghita cam cu jumătate de gura.

— De femei, ba chiar mai rea decât aceasta, de o singura femeie.

Ghita nu-i răspunse nimic, dar după ce Lica se departa, el isi ridica amandoua
mâinile asupra lui si grai pătruns de un singur gând: “Te crezi tu mai rau decât
minei? Sa vedem! Te duc la spanzuratoare chiar dac-ar trebui sa merg si eu de hat
cu tine”.

Moara cu noroc – Capitolul XIII

Banii primiţi de la Lica erau pe masa, si Ghita statea singur si cu usa închisa
înaintea lor, cercetând cu încordata luare aminte fiecare bucata, ca sa vada daca
nu afla vreun semn pe vreuna din ele.

Era hârtie, argint si arama, insa hârtiile, afara de doua bucăţi mai mari si de una
mica, erau noua-noute, cam mototolite, dar inca neimpaturate. Pe una din hârtiile
mari era o pata mare de cerneala, iara dintr-una mai mica lipsea o bucata; dar
acestea nu puteau sa fie semne.

Ghita privi catva timp dezamăgit la bani; cu toate acestea, ii parea bine, căci la
urma urmelor el avea drept la o parte din aceşti bani, muncise pentru ei, ii
castigase para cu para si i-ar fi părut rau dac-ar fi trebuit sa-i dea judecătorului,
ceea ce era hotarat sa faca cu banii ce-ar fi avand vreun semn.

După ce trase iar banii in saltarul mesei, el se plimba catva timp prin casa. li era ca
si când ar fi furând oarecum acei bani si se intreba mereu cuprins de ingrijare daca
nu cumva isi pune el insusi o cursa, tinandu-i la dansul. Ar fi voit sa-i ia si sa-i
arunce pe fereastra; insa el nu putea, se gandea cat trebuie sa muncească un om
ca dansul pentru ca sa adune atata la un loc, si nu-l laşa inima sa-i dea din mana.

A treia zi era sambata, ziua in care se numarau banii si când trebuiau sa fie toti de
fata, un obicei bun, ramas inca din vremile bune, si mai ales obiceiul de care Ghita
nu s-ar fi putut lepădă niciodată.

Inca de la început Ana era nedumerita, li parea ca sunt prea mulţi bani de asta
data si nu putea sa depărteze de la sine gândul ca hârtiile noua-noute au venit de
la unul si acelaşi om.

lara batrana se bucura ca saptamana aceasta a fost asa de buna.

— E buna aceasta? întreba ea când văzu hartia din care lipsea o bucăţică.

— Sa-mi dea Dumnezeu tot de aceste! grai Ghita numarand mai departe.

Ana privi la hârtie cu tot dinadinsul si sângele ii pieri din obraji; dar ea nu grai
nimic, deoarece era si batrana de fata.

In urma voi sa-i graiasca lui Ghita, dar nu putea. II bănuise o data si se temea sa-l
mai banuiasca. Asa e! dar gândul rau, încuibat odata in mintea ei, nu o mai laşa
sa-si vie in fire, se temea, ea singura nu ştie de ce, si mai ales seara, după ce Ghita
si batrana adormiră, capul incepu a i se înfierbânta.

“Trebuie sa aflu adevărul, de dragul copiilor mei, daca nu de alta!” zise ea
hotarata, apoi se dete jos din pat, cauta cheile, deschise tiptil, ca o hoaţa, lada si
scoase teancul de harţii. Apoi se duse in odaia de langa birt, făcu limina, incuie
usa, desfăcu cu mana tremurătoare teancul si incepu sa cerceteze hârtiile.

— Asta e! grai punând la o parte hartia din care lipsea o bucăţică. Jur pe sfanta
cruce ca am vazut-o in mâinile ei!

Ea cerceta apoi hârtiile noi pe care le bănuise din început. Una dintre ele parca
era impunsa cu acul tocmai la mijloc si, cercetând mai departe, ea afla cincizeci si
trei de bucăţi care erau astfel împunse, ca si când ar fi fost trase pe o sarma
subţire.

Ea puse hârtiile una peste alta, apoi se intoarse cu capul ridicat la sotu-sau si-l
deştepta din somn.

— Ce-i? ! Ce s-a întâmplat?! întreba el speriat.

— Vino cu mine! ii zise ea. El se ridica cu grăbire si pleca buiguit in urma ei.

— De unde ai tu banii astia? întreba ea, aratand la hârtiile de pe masa.

Ghita tresari, cuprins de spaima ucigaşului prins asupra faptei.

— Mai ştiu si eu?! răspunse el. De la drumeţi.

— Ghita! ii zise ea. Nu te juca cu dracul! Banii astia, cati sunt aici, toti i-ai primit de
la un singur om. Hartia asta, din care lipseşte o bucata, a fost o data in mana mea:
i-am dat-o femeii pe care o ştii si tu, in ziua când a fost ucisa, iara aceste cincizeci
si trei de bucăţi sunt insemnate cu acelaşi semn, si tot asa trebuie sa vie de la unul
si acelaşi om, si anume, de la ea, căci la ea am văzut bani noi ca si aceştia. Din
doua una: ori tu eşti amestecat in trebile aceste, si atunci nu e bine, ori nu eşti

amestecat si nu ştii sa te fereşti de oamenii rai, si atunci iar nu e bine. Daca-i asa,
apoi pune chiar acum caii la trăsură, căci vreau sa plec de aici cu copiii mei.

Ea ramase cam zăpăcită când văzu ca el, in loc de a se tulbura, o priveşte cu
dragoste si bucurie.

— Copiii aceia sunt si ai mei, zise el, lasa-i numai, ca e grija mea de dânşii.
Carevasazica, sunt insemnate hârtiile? Si eu am cautat semne pe ele, dar n-am
găsit nici unul. Ce fel de semn e acela?

— lata, răspunse Ana mai domoala, punând hârtiile in fata luminii; vezi
impunsatura aceasta?

— O vad acum! o vad prea bine si-l tin minte pe omul de la care le-am primit. E un
om, urma el peste puţin cam in sila, pe care nu-l cunoşti, dar ai sa-l cunoşti intr-o
zi.

Grăind aceste, el se apropie de dansa, ii lua capul intre mâini si o sărută mai de
multe ori pe frunte.

— Sa nu-ti faci gânduri rele, zise el iar, si sa nu te miri daca ma vei vedea
cateodata cam schimbat din fire; eu trebuie sa scot la capat un lucru greu. Acum
ma duc, chiar acum, ca sa fiu mâine dimineaţa aici, asa ca nimeni sa nu ştie c-am
fost dus peste noapte. M-ai inteles? Du-te si te culca si fa ca si când n-ai sti nimic.

— Dar unde te duci? il întreba ea ingrijata.

— Am sa-ti spui, răspunse el, apoi strânse hârtiile si pleca. Peste puţin el calarea in
treapat mare de-a lungul drumului de tara spre Ineu, iara pe la miezul nopţii il
aştepta intr-una din odăile mai retrase ale cazărmii pe Pintea, care se dusese cu
banii la arandasul.

— Putina treaba, grai Pintea, dar tot e ceva. Ar trebui sa ai mărturii ca ai primit
banii de la el; insa Lica e om viclean si n-are sa-ti dea decât intre patru ochi.

— Atunci ce sa facem? întreba Ghita.

— Multe ar fi de făcut, grai Pintea, numai dac-ai fi tu om mai viclean, daca n-ai fi
atat de prost, ca sa-l aperi când vrei sa-l surpi. Ştii tu ca sluga ta, Marti, e omul lui
Lica?

— Marti?! striga Ghita.

— Nu te aprinde, il intampina căprarul. Acum trebuie sa-l tii, căci altfel ni se strica
toata treaba, l-am găsit eu noima si lui Marti. Iti spun numai atat, ca am aflat
multe, dar inca nu destule, căci de Lica cu una, cu doua nu te poţi apropia. Daca
m-ajuta Dumnezeu, in cateva zile am sa dau si de cei doi morţi: le sunt pe urma.

Nu s-a sfarsit inca judecata: mai va — fie chiar pana la imparatul! Iaca ce-ti spun
eu tie: banii impunsi cu acul sunt de la banca, unde hârtiile se tin in teancuri de
cate o suta de bucăţi, trase pe o sarma subţire, ca nimeni sa nu poata fura din

teanc fara de a rupe sarma ori pecetea de la căpătui ei, si e ştiut ca domnişoara
aceea a luat banii de la banca inainte de a fi plecat de la Ineu; argintul e de la
arandasul, insa el a avut mai ales harţii mari, însemnate la un colt cu o slova
rotunda si o cruce langa ea, si aur, tot galbeni împărăteşti, la care tot al treilea
zimţ e pilit. Te-ai simţi tu destoinic sa mi-l dai pe Lica prins, când are galbeni ori
harţii astfel însemnate in serpar la el?

— Ti-I dau! răspunse Ghita hotarat.

— Mai domol, grai Pintea; asta-i lucru greu… Ma tem ca ai sa ne strici toata
treaba. Sa ştii un lucru. Lica are acum trebuinţa de bani ca sa-si poarte judecata
mai departe, si, precum se vede, are de gând sa te pună pe tine sa-i preschimbi si
poate chiar sa-i vinzi aur si argintărie. Tu primeşte orişice, vino la mine, si eu iti
schimb, adica il pun pe arandasul sa schimbe, fara ca el sa ştie ca eşti tu la mijloc.
Se intelege, tu de duci totdeauna la Arad ori la Oradea si faci ca si când ai fi
schimbat acolo.

— Si dac-as intra in vreo încurcătură!

— Grija mea de asta! Tu cauta numai sa te pui bine cu Lica! In zori de zi Ghita
dormea iar in patul sau si visa ca-l da pe Lica prins si vede cum Pintea scoate
galbenii cu zimţii piliţi din serparul lui. lara Ana isi stapanea răsuflarea ca sa nu-l
deştepte din somnul sau dulce.

Moara cu noroc – Capitolul XIV

Ziua următoare, desteptandu-se din somn, Ghita era neliniştit. Isi aducea aminte
cele petrecute peste noapte, dar si le gandea ca si când le-ar fi visat, si parca nu-i
venea sa le creada, iar când isi dadea seama ca ele in adevar s-au petrecut, ii era
ruşine de cele ce făcuse si se temea ca, mai curând ori mai târziu, se va da de gol,
si nu numai va strica toata treaba, dar isi va baga totodată si capul in primejdie.
“Nu! isi zise el, eu nu pot sa o fac aceasta; n-am in mine inima, n-am, precum
Pintea, dibacia pe care ar trebui s-o am, pentru ca sa o pot face.”

De aceea, când Ana il intreba despre cele puse la cale peste noapte, el răspunse
ca e bine si ca toate s-au făcut si, dând acest răspuns, el nu spunea decât adevărul
pe care il simţea atunci in sufletul sau.

Ana insa era adanc jignita; ea ar fi dorit sa afle mai multe, se simţea in drept de a
cere sa ştie tot si nu putea sa-l ierte pe Ghita pentru lipsa lui de incredere.

— Vorbeşti cu mine, ii zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi
cu o sluga, pe care o tii cu simbrie, fiindcă ai trebuinţa de ea.

Si Ana avea dreptate. A doua zi, când Lica se întoarse iar pe la cârciuma, Ghita
simţi ca nu ştie ce are sa faca. Intaia oara in viata lui ii era ruşine de Lica, se simţea
oarecum mai netrebnic decât dansul si se temea inzecit de răzbunarea lui.
lara Lica era vesel, era precum nu fusese mai nainte, om cu inima deschisa.

Bunul Dumnezeu a rânduit ca copilul sa se ia intru toate după oamenii mari, si
Petrisor, baiatul lui Ghita, voia si el sa aiba cu orice preţ un bici ca nenea Lica, daca
nu poate sa aiba deocamdată chiar si unul ca dansul; Ana luase dar un caier si se
pusese sa-i împletească unul.

— Ce are sa iasa de aici? întreba Lica. Un bici pentru Petrisor voinicul. Ei! daca-i
asa, las’ pe mine: ce-a da târgul si norocul! tine căpătui, sa-i împletesc eu un bici
cum il ştiu eu împleti.

Ana ramase pe laita, ţinând căpătui pieţei, iara Lica statea înaintea ei si, împărţind
fuiorul in opt şuviţe, începu sa împletească in opt coarde, cum ea nu mai văzuse
mai nainte. Si cum el împletea, ea privea la degetele lui, care strângeau pleata,
răsuceau coarda si-o împleteau cu măiestrie intre celelalte, privea la mana lui,
care nu atinsese niciodată sapa, nici coarnele plugului, ci numai biciul uşurel si
frâul calului, la mana alba si la degetele lui subţiri si lungi, privea la camasa lui alba
ca floricelele, la fata lui rasa neted, la mustata lui lunga, la ochii lui verzui, care
acum se mişcau cu atata vioiciune, privea si asculta vorbele vesele, care curgeau
întruna peste buzele lui, privea si asculta si-si aducea aminte de omul rece si aspru
la fata, pe care-l privise cu uimire copilăreasca atunci, in ziua aceea, când el sosise
pentru intaia oara la Moara cu noroc, pe omul tăcut, pe care-l crezuse odinioară
asa de rau si de primejdios si care acum isi petrecea timpul cu dansa si se bucura
când vedea ca Petrisor salta de bucurie.

Si pe când Ana privea, asculta si gandea, oarecum fara de voie, la cele ce au fost si
la cele ce sunt, pleata scoasa in patru dungi se lungea mereu.

— Frumos are sa iasa! ii zise ea.

— S-ar putea oare sa iasa altfel, răspunse el cam cu jumătate de gura, când o
nevasta asa de frumoasa ii tine căpătui? Mie nu mi-ar pasa, adauga apoi peste
puţin, dac-ar ieşi si lung cat postul Paştilor.

Ana se tulbura si-ar fi voit sa dea căpătui sa-l mai tie si Uta, care statea cativa paşi
in dosul ei; dar ea se făcu ca nu înţelege si începu sa vorbească cu copilul.

De aici înainte Lica isi rari vorbele, incepu sa subtieze coardele, sa împletească mai
iute si încetul cu incetul iar se făcu omul cu fata rece si aspra.

— Nu mai am mult, zise el in cele din urma; sfarsesc numaidecât; codiristea o fac
eu apoi singur.

Pe Ana o mahneau aceste cuvinte. Pornita spre veselie, precum era, ar fi dorit sa
vada tot fete vesele, si se simţea cu atat mai jignita când ştia ca ea insasi a stricat
voia buna a cuiva: umbla dar dinadins sa-l aduca iar la voie buna pe Lica, sa-l lase
precum l-a găsit, si-i venea oarecum sa planga când vedea ca nu izbuteşte. Ea ii
zambea in ochi, ii arata in toate chipurile ca se bucura de vorbele lui, iara când el
se duse sa caute o nuia, din care sa taie codiristea, isi lua copilul de mana si-i zise
vesela: “Hai si noi sa-i ajutam lui nenea Lica”.

Ghita umbla in vremea aceasta după trebile sale, insa când el se întoarse iar la
cârciuma, Lica şedea la masa de sub cerdac si taia cu vârful cuţitului crestaturi pe
codiristea făcută gata, iar Ana statea in dosul lui si privea peste umărul lui cum
lucrează, si cum statea asa, ea se rezema cu dreapta de masa, iara stanga o ţinea
pe cellalt umăr al lui.

Ghita ramase o clipa ametit, apoi se departa iute, ca sa nu mai vada.

“Nu! isi zise el, de asta nu m-am temut niciodată si nu ma tem nici acum.”

Si in adevar el nu se temea, dara fierbea cu toate aceste in el. Isi aducea aminte
vorbele lui Lica despre slăbiciune pentru muiere, înţelegea gândul lui si se tulbura
când se gandea ca Lica crede c-ar fi cu putinta si ca Ana, chiar ea, in nesocotinţa ei
copilăreasca, il întăreşte in aceasta credinţa. Dar tocmai de aceea el insusi nu voia
sa inteleaga nimic, si peste o jumătate de ceas, când se văzu iar singur cu Lica, el
se arata mai deschis la inima decât de obicei.

Pintea avuse o buna presimţire. Lica-i aduse asta data lui Ghita patru harţii mari si,
punandu-le pe masa, ii grai:

— In jumătate: cat tie, atat mie, dar la aceste sa bagi mai bine de seama, fiindcă
au semne.

Ghita privi catva timp la harţii si la semnele ce acum ii erau cunoscute.

— Te inteleg, zise el apoi; nu ceri decât cincizeci la suta; ceilalţi cincizeci sa fie ai
mei, ca bani de cheltuiala. Eu te sfătuiesc insa sa-ti alegi vreun alt om pentru
treaba asta: nu te temi tu ca iau banii astia si ma duc cu ei la judecătorie, ca sa
spun ca-i am de la tine? Ai face bine sa te temi si sa-mi dai pace.

— Dac-ai avea de gând s-o faci, nu mi-ai fi spus-o, răspunse Lica. Poate ca tu crezi
c-ai putea s-o faci; te ştiu insa un om destul de cu minte pentru ca sa simţi ce-ar
urma de acolo pentru tine, si te ştiu om care tine la bani.

Ghita se ştia si el insusi om care tine la bani, dar tocmai de aceea nu voia s-o afle
de la alţii. El lua banii si ii puse in lada, apoi scoase un teanc de harţii mai mici si
dete lui Lica jumatatea ce i se cuvenea, zicandu-si mereu, pe când numără:

“Am sa-ti arat eu tie ca tot nu tin la bani atat de mult cum crezi tu.” Si in adevar, el
nu aştepta decât noaptea, pentru ca sa plece la Ineu. Seara insa Lica iar se

întoarse la Moara cu noroc si-i aduse zece bucăţi de hârtie, ca sa nu-i dea timp de
răsuflare.

— Daca n-ai destul mărunt la casa ta, ii zise el, pleaca mâine la Arad, ca sa
schimbi.

— Asa imi pare ca am, ii răspunse Ghita, si-i dete aproape toti banii mărunţi pe
care ii avea la dansul.

Si numai când se intorcea de la Ineu, Ghita simţea ca Lica are dreptate. El ii
dăduse lui Pintea cele patrusprezece bucăţi de hârtie, dar nu-i spusese un lucru:
ca jumătate din bani sunt ai sai, ci, dimpotrivă, stăruise ca jandarmul sa-i schimbe
banii deplini, pentru ca Lica sa nu simtă nimic, li fusese in mai multe rânduri vorba
pe buze, insa totdeauna isi zicea: “Adică de ce folos ar fi dac-ar mai afla-o si
asta!?” Iar acum, când se intorcea la Moara cu noroc, isi punea de gând ca i-o va
spune intr-alt rând.

— Intr-alt rând? Da! insa in curând el se încredinţa ca nu poate sa i-o spună, si cu
cat se încredinţa despre aceasta, cu atat mai dinadins se ferea de Pintea.

Si omul foarte lesne se impaca cu păcatele sale. “Ei! ce sa-mi fac!? isi zise Ghita in
cele din urma. Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare
decât voinţa mea!? Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoaşa in spinare:
nimeni mai mult decât dansul n-ar dori sa n-o aiba.”

Si fiindcă avea un pacat pe care nu-l putea stapani, el nici nu-si mai dadea silinţa
sa-l stapaneasca si se laşa cu totul in voia întâmplărilor. Apoi el nici nu mai era om
cinstit; lumea tot il credea rau. Cateodata, când il apuca frica de pedeapsa ori de
răzbunarea lui Lica, el isi punea de gând ca are sa plece si sa se duca, incat sa i se
piarda urma, insa el iar se dumerea si aştepta ca Lica sa vina iar cu banii.

Astfel, trecu toamna si veni iarna, trecu si iarna si sosi primavara. Pintea se facea
din ce in ce mai nerăbdător, căci aflase in cele din urma si pe oamenii îngropaţi;
arandasul avea fierbinţeli de cate ori trebuia sa dea bani mărunţi pentru banii pe
care ii agonisise cu multa osteneala; Ghita insa nu avea alta vorba decât: “Ti-I dau
legat, dar trebuie sa bag de seama, ca sa nu stric toata treaba”, lara mai departe
el radea in pumni ori tremura de frica.

Căci adunase mulţi bani Ghita, atat de mulţi, incat in fiecare zi isi zicea: “Mult a
strâns arandasul!”, dar precum aduna banii, el scapata mereu in gândul sau.

In vremea aceasta Lica traia zile albe. El venea des pe la Moara cu noroc, si de
cate ori venea era vesel si bun si om cu dare de mana. Si fiindcă era vesel si bun si
darnic, ţiganii de la Ineu prinseseră slăbiciune de dansul si treceau foarte des pe la
cârciuma ca sa intrebe daca n-a venit cumva ori daca nu are sa vina in curând, ca
sa-si petreacă cu tovărăşii.

lara când ei il gaseau, se puneau sa-i cânte, si atunci venea rândul la Uta, femeie
înalta, smeada si sprintena la vorba.

Lica nu juca decât foarte arareori, si atunci mai ales cu Ana, cu copilul ori, pentru
ca gluma sa fie de tot buna, cu batrana. li placea sa stea, sa privească si sa asculte,
fiindcă era destul de privit si destul de auzit, fiindcă Uta juca cum se joaca la
cârciuma si vorbea cum se vorbeşte la birt, fara multe marafeturi, fara mult
înconjur, lara când Uta mergea prea departe cu veselia, Lica ii zicea: “Mai
astampara-te, fa! prea te obrăzniceşti”. Dar ea atunci, parca tocmai in ciuda lui, se
facea cu atat mai dezmatata.

Batrana dadea miloasa din umeri si zicea asa in ea: “Ei! ce sa-i faci! Asa a lasat-o
Dumnezeu! Păcătui ei!”

Ana la inceput se tulbura, in urma se inscarbea si dezmatarile Utei ii pareau
sarbede, si numai târziu se deprinse cu ele, ba, când Uta zicea cate una neclatita,
stapana ei simţea un fel de mancarime si prindea pofta sa zică una si mai buna.
Atunci Lica radea din toata inima si nu lipsea niciodată a zice: “Bata-te sa te bata,
dar de mult n-am ras asa de cu pofta”.

Iar Ghita nu radea; se facea ca nu pricepe gluma, si când vedea pe Lica invartindu-
se pe langa Ana ori pe Ana tragandu-se la Lica, el se ducea pe ici încolo, ca sa nu
vada nimic, fiindca-i era greu sa vada si-l durea inima când simţea cum Ana
scapata din ce in ce in gândul sau. Dar cateodata ii parea ca ea isi da silinţa sa-l
tina pe Lica departe de la sine, si atunci el isi facea mustrări si simţea înzecit
ticăloşia la care căzuse el insusi; de aceea parca-i venea sa se bucure când iar o
vedea cautandu-l cu ochii pe Lica ori legandu-se de el, căci acum erau deopotrivă.
La inceputul Saptamanii Luminate, Pintea trecu pe la Moara cu noroc si-l lua iar pe
Ghita de scurt.

— Ce sa-i fac! răspunse Ghita. E om viclean si nu-l pot prinde. Dac-as sti când are
banii la el, te-as vesti ori l-as prinde fata cu cativa drumeţi. Ma tem insa sa nu ma
dau de gol: si tu ştii ca-mi pun chiar capul in primejdie, fara ca sa-l stric pe el. Iti
spun drept: imi vine sa-mi iau boscartele si sa fug de aici.

— Bine, bine! grai Pintea. Dar Dumnezeu sa te ferească pe tine sa nu te pună
păcătui sa ma inseli pe mine!

Ghita nu răspunse nimic. Batrana inca de mult umbla cu gândul de a potrivi
lucrurile astfel, ca sa-si petreacă Pastile cu totii împreuna la una dintre fetele ei
din Ineu si totdeauna se întrista când Ghita zicea: “Daca se poate”. Numaidecât
după plecarea lui Pintea, Ghita se duse dar la ea si-i spuse ca se poate si sa-i
vestească prin vreun drumeţ pe cei din Ineu despre aceasta, ca sa faca din vreme
toate pregătirile.

— Bine, ginere draga! grai batrana, cuprinsa de vie bucurie. Dumnezeu sa te
binecuvânteze pentru aceasta hotarare a ta, căci, precum tu prea bine vezi, eu
sunt batrana, si cine ştie daca ne va mai fi dat sa petrecem o zi de sarbatoare
împreuna…

Era in adevar mişcata batrana; nu-si aducea aminte sa fi petrecut vreodată in viata
ei sfintele sărbători altfel decât împreuna cu cei mai de aproape ai sai, afara de
anul trecut, când Pastile căzuseră tocmai in timpul mutării lor la Moara cu noroc si
parca nu erau Paşti, parca-i lipsea darul pentru tot anul daca mai petrecea si acum
ca in anul trecut.

Mare era si bucuria Anei, care de mult nu-si văzuse rudele si prietenele cu care
fetise, mare bucuria copiilor, care totdeauna aveau dor de Ineu, unde capatau
daruri de la matusile lor si gaseau alţi copii ca dânşii.

Ana si batrana se puseră la sfat, deoarece cu mana goala nu puteau sa mearga, si
mai ales Ana simţea in ea o puternica pornire de a se arata ca nu mai e saraca,
precum fusese odinioară, si parca i-ar fi venit pofta sa risipească acum deodata tot
ce castigase in timp de un an.

Pe când ele stateau de sfat, Ghita se afla singur in odaia de langa birt si-si numără
banii, ii numără singur, fara zgomot, si ascutindu-si mereu urechea, pentru ca sa-i
ascunda indata ce ar simţi ca se apropie cineva.

In clipa când văzuse mania lui Pintea, el luase hotararea de a-si trimite nevasta si
copiii de sărbători la Ineu si de a se duce astfel, neştiut de nimeni, sa caute
undeva un loc ascuns, unde sa-i cheme in urma la sine si sa-si petreacă zilele vieţii
pierdut in lume si nesuparat de nimeni, deoarece Lica nu putea sa-l vanda, iar
Pintea nu ştia nimic. Insa chiar la cel dintâi pas făcut pentru punerea in lucrare a
hotărârii sale el incepu sa sovaiasca. II durea bucuria batranei si parca nu se
simţea destul de tare ca sa o curme in ziua hotarata pentru plecare, il durea cu
atat mai mult cu cat vedea in ea totodată durerea zguduitoare pe care o vor simţi
cu totii in ziua când nu-l vor mai găsi. Apoi, daca fugea de frica lui Pintea, nu mai
puţin se temea ca, fugind, Lica ii va găsi urma. Acum, in sfarsit, când isi văzu banii
adunaţi atat de mulţi la un loc, il cuprinse cu o putere necovârşita gândul, venit ca
din senin, ca Lica, stiindu-l ca are bani mulţi, va veni intr-o zi sa-i ia de la dansul, si
după ce-si puse iar banii in lada si stinse lumina, el se opri îngrozit in mijlocul odăii
întunecate: vedea parca, departe, dincolo de dealul despre Ineu, in valea tăcută si
pustiicioasa, trăsură părăsită la marginea drumului si copilul omorât si aruncat pe
iarba stropita cu sânge.

Nu, nu era destul ca se duce; trebuia sa se duca asa, ca nimeni, si mai ales Lica, sa
nu-i poata da de urma.

Iar Ana nu simţea nimic; capul ei era plin de colaci, de oua roşii, de plăcinte,
gândul ei era dus in lumea careia dorea sa i se arate. Marti seara trecu pe la
cârciuma si Lica Samadaul, caruia Ghita ii trimise vorba c-ar fi avand sa-i spună
ceva, dar ea nu ştia nici când el a venit, nici când a plecat.

Lica nu stătuse mult. Ghita dorise numai sa-l intrebe in taina daca nu are cumva
bani de schimbat, fiindcă are de gând sa mearga peste sărbători, neştiut de
nimeni, la Pesta, ca sa schimbe ce are la dansul, mai ales galbenii, pe care nu
indraznea sa-i dea aici prin apropiere. Asa credea el ca va putea sa alunge orice
prepus din mintea lui Lica, pentru ca numai intr-un târziu sa-i vina gândul de a
ştirici încotro a plecat.

— Am, răspunse Lica. Nevasta când iti pleaca?

— Sambata de cu seara.

— Atunci tu ma asteapta, ca viu neaparat, fie sambata seara, fie duminica
dimineaţa, si-ti aduc, iti aduc fel de fel.

Ghita începu sa tremure. Acum nu mai era vorba numai sa fuga, ci sa-l si fure
totodată pe Lica.

“Dac-o fac, sa o fac barem deplina!” isi zise el ametit de acest nou gând si
numarand cu neastampar ceasurile ce-i mai ramaneau.

Sambata pe la amiazazi, in sfarsit, când toate erau puse la cale, toate gătite
pentru ziua de sarbatoare, el spuse ca nu poate sa plece, cel puţin nu chiar acum,
deodata cu ceilalţi, fiindcă are sa-l aştepte pe Lica, de la care a primit vorba.

— Atunci nici eu nu ma duc, grai Ana, pentru care aceasta noua hotarare a lui
Ghita venea ca un trăsnet căzut din senin.

— Ai innebunit? zise el. Le-ati trimis vorba ca veniţi, ati făcut din partea voastra
toate pregătirile si acum nu mergeţi? Duceti-va voi si va petreceti sărbătorile, ca si
când eu nici nu as fi; cu atat mai bine are sa va para daca voi veni mai târziu.

— Eu nu pot sa-mi petrec Pastile fara tine, grai nevasta. Te gândeşte ce ar zice
lumea când te-as laşa singur aici.

— Ei! vorbe degeaba! Vreau sa te duci!

— De ce te rastesti la mine? zise Ana mahnita. Ghita! spune-mi, ce ai tu? De ce
nu-mi vorbeşti pe fata?

Ghita se plimba catva timp prin casa, apoi se opri la fereastra si privi afara.

— Imi stai in cale, zise el in cele din urma. Ana simţi in ea pornirea de a pleca fara
de întârziere, pentru ca sa nu se mai intoarca niciodată; ii parea ca nu mai poate
trai cu omul care i-a grăit o data aceste cuvinte; era insa in sufletul ei si ceva mai
tare decât aceasta pornire.

— Tocmai de aceea voiesc sa raman, răspunse ea, si am sa raman, pentru ca nu
ma laşa inima sa plec. Grozav te-ai schimbat tu de catava vreme: abia mai tin
minte de când nu m-ai atins cu mana si nu mi-ai zis o vorba buna; dar sa nu crezi
ca asa ma vei alunga de la tine. Tin la tine, Ghita, striga ea îndărătnicită, tin cu
toata inima, si cu cat te vei face mai aspru, cu atat mai dinadins am sa tin, si ti-o
spun aceasta tocmai fiindcă te vad ca nu vrei s-o auzi.

Si in adevar Ghita nu se temea de nimic mai mult decât de nişte cuvinte ca aceste,
si acum, când le auzi, el se simţi ca si când ar fi cuprins de un păienjeniş pe care nu
se indura sa-l rupă.

— Grozav ti-e de mine! zise el. Spune drept; vorbeste-mi in fata: vrei sa ramai,
pentru ca ştii ca are sa fie si Lica aici.

— Eşti un netrebnic si grozav trebuie sa te fi ticăloşit tu in tine pentru ca sa-mi
spui ceea ce nu crezi nici tu insuti, zise ea si se departa fara zgomot. Apoi, din
prag, ea ii mai arunca vorbele: Tu eşti acela care se pleaca înaintea lui ca o sluga,
iar nu eu, Ghita! Sa ne ferească pe noi Dumnezeu sa nu ai tu cumva ceva pe
sufletul tau, ca atunci toata viata noastra e mai rea decât o robie!

Ghita o laşa sa se duca, ba chiar se bucura ca ea se duce, fiindcă nu-i mai venea sa
creada ca acum ea va ramanea si niciodată hotararea lui de a pleca nu fusese mai
tare ca acum. In adevar, viata ei nu era decât o robie, o robie de care nu mai
putea scapa decât asa, daca se duceau in lume. Ea putea inca sa fie fericita; el
insusi, niciodată.

Dar Ghita se insela. Batrana pleca de cu seara singura cu copiii, singura si mahnita
pana in adancul inimii. Ea isi sărută la despărţire copila, o sărută o data, de doua,
o sărută de mai multe ori, ca si când s-ar desparţi pe veci de dansa, ca si când
acum o ar mărită si numai acum ar simţi ca ea trebuie sa imparta bucurii si
amaruri cu soţul ei.

Dar inima ii era grea si trebuia sa si-o uşureze.

— Eu vorbesc arareori, zise ea, deşi totdeauna spun cam multe. Asa-mi este firea.
N-am insa obiceiul de a ma amesteca in trebile altora. Voi sunteti copiii mei; n-am
stăruit insa niciodată sa faceţi altfel decât asa cum va trage inima. Acum insa ma
doare inima când vad ca pentru Lica voi părăsiţi neamurile voastre de sfintele
sărbători si nu va miraţi daca doresc sa ascultaţi o data si de mine; nu va lasati
prea departe cu oameni ca Lica. E bine sa-i crezi pe oameni buni, fiindcă asa te
bucuri mai mult de dânşii; Lica e insa om rau din fire. Nu v-am spus-o pana acum,
fiindcă n-aveam pentru ce; acum va zic sa-l ţineţi mai departe de voi.

Batrana grai si se duse, iar Ghita si Ana ramasera cu Marti si cu Uta la Moara cu
noroc, care, ca niciodată mai nainte, parca statea pustie si întunecata in urma
batranei.

— Ei! ce sa-mi faci!? grai Ghita, când isi văzu zădărnicit astfel planul. Se vede ca
acesta e norocul meu, si dac-arfi nenorocirea mea; cine poate sa scape de soarta
ce-i este scrisa!? Poate ca e mai bine asa.

Atât se simţea de ticăloşit si de slab in el insusi, incat nu mai putea sa-si dea
seama ce poate si ce nu poate sa faca, si asa, incetul cu incetul, se laşa in voia
întâmplării si aştepta cu o leneşa nepăsare sosirea lui Lica.

Sosind duminica, in ziua de Paşti, pe la prânzul cel mic, dimpreună cu Raut si cu
Păun, un alt tovaras al lor, toti trei călări, la Moara cu noroc, Lica se simţi cam scos
din sărite când nu-l găsi pe Ghita singur, precum fusese vorba. El insa nu grai
nimic, si arunca numai o traista cu scule, pe care o adusese cu sine, intr-un colt al
casei.

— N-am putut sa ma desfac de dansa! grai Ghita.

— N-ai putut!? Trebuie sa te desfaci, ii răspunse Lica aspru. Vasazica, eu umblu
asa după pofta inimii tale. Am adus bani, aur si argintărie, si nu pot sa le port cu
mine. Fa-i rând sa plece.

— Cum sa-i fac?

— Ce-mi pasa mie!? Fa-i rând si atat! Cum? asta-i treaba ta. Ghita vedea parca iar
trăsură părăsită la marginea drumului, cu copilul mort langa dansa.

— Sa te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere! urma
Lica aprins.

— Slăbiciune nu am, grai carciumarul.

— Nu ai! zise iar samadaul. Bine! înţelegi tu ca lucrul asta trebuie sa ajunga odata
la un capat. Laşa, ca-i pun eu căpătui! Bine c-a ramas aici. Am astazi o grozava
mancarime in mine, adause apoi asa pentru dansul, si împinse cu piciorul traista in
dosul unei lăzi ce se afla in apropiere.

După aceste el ieşi prin birt, pisca de pulpa pe Uta, care statea rezemata de
uschior, incat ea tipa, si se duse mai departe la Ana, care statea înaintea
cerdacului, pusa pe gânduri asupra celor ce se vor fi petrecând in casa.

— Fac ramasag, zise el, ca peste jumătate de ceas sunt aici si ţiganii. Au un miros
mai bun decât copoiul. Apoi sa ne facem o zi cum n-a mai fost nici una din cele de
pana acum. Am azi un chef din cele mari, si trebuie sa ştii ca eu sunt nesăţios când
ma apuca cheful.

— Si eu sunt la chef, răspunse Ana cam in sila. Lica se apropie mai tare de dansa
si-i zise la ureche, asa ca din gluma:

— li fac eu rând lui Ghita sa plece si sa ne lase singuri. Ana-si opri răsuflarea. Era o
gluma aceasta; insa, chiar ca gluma, era prea indrazneata si-o atingea tocmai
acolo unde era mai simţitoare.

— Numai daca-l poţi, ii zise ea, dar cu capul ridicat si privindu-l peste umăr, ca si
când ar voi sa mai adauge: “Tare te-nseli daca crezi ca bărbatul meu tine atat de
puţin la mine”.

— Uite cum se supără, zise el acum zâmbind. Asa-i ca te-am atins la inima!? Ei,
apoi daca n-as sti eu cat de mult isi tine la nevasta, de mult i-as fi furat-o.

Si asta era o gluma, insa una care ii mai placea Anei. Lica avuse dreptate. Nu trecu
mult, si ţiganii sosiră si pe când la Ineu oamenii intrau in biserica, la Moara cu
noroc se incepu veselia destrabalata si fara frâu.

Ana nu voia sa joace tocmai pe timpul sfintei liturghii si era jignita vazand pe Uta
acum chiar mai neruşinata decât totdeauna; dar Lica, neastamparat afara din
seaman, o strânse in braţe si o lua cu sila la joc. Ea isi atinti ochii la Ghita; acesta
insa, in loc de a se arata suparat, scoase pe Uta din mâinile lui Raut si incepu sa-si
petreacă si el, daca sa-si petreacă, precum petrece omul, când se pune in ciuda
altuia. Apoi desfrâul are si el farmecele lui, si Ana incetul cu încetul se obicinuise si
prinsese o tainica pofta de el.

Pentru ca petrecerea sa fie mai cu haz, Lica scoase peste catva timp din serparul
sau plin cu bani patru harţii, scuipa pe ele si lipi de fruntea fiecăruia dintre ţigani
cate una.

— Acum cantati pana ce nu se rup toate coardele! striga el apoi, si iar o apuca pe
Ana, care dinadins se laşa in voia lui si se facea cu atat mai neastamparata cu cat
Ghita se arata mai nepăsător.

Iar Ghita fierbea in el si nu se stapanea decât cu gândul ca e vai si amar de
bărbatul care trebuie sa-si pazeasca nevasta, si era vesel, ca sa arate ca el nu e
asemenea barbat.

Era dar o veselie, incat casa parca era sa zboare cu dânşii in aer, Lica o juca pe Ana
de abia ii mai atingeau picioarele pamantul; Ghita si Raut luasera pe Uta la mijloc;
Păun si Marti bateau in palme si chiuiau in ruptul capului; ţiganii trageau din toate
puterile cu arcuşul, zâmbind cu mulţumire si privind din când in când cu ochii
galeşi la hârtiile ce le erau lipite de frunte, iar câinii lui Ghita zaceau cu capul pe
labe in pragul birtului si priveau buiguiti la cele ce se petreceau.

Obosit, in sfarsit, de joc, Lica se laşa pe laita, o lua pe Ana pe genunchi si incepu,
asa in gluma, sa o sărute si sa o stranga la piept.

Ghita nu se mai putu stapani si, facandu-se ca nu vede nimic, ieşi sa se mai
racoreasca sub cerdac.

— Acu lasa-ma, grai Ana înecata, ca incepe Ghita sa se supere.

— Apoi nu vezi tu ca nici eu nu vreau alta? răspunse Lica. Sa-I necăjim niţel. Mai
Ghita! striga apoi, asa e ca mi-o laşi mie acu o data, de ziua de Paşti?

— Fa cu ea ce vrei! răspunse Ghita in gluma; dar in dosul glumei se simţea mania
lui oarba si nesatioasa.

Ana se desfăcu din braţele lui Lica, si catva timp veselia pieri din mijlocul lor, deşi
îndeosebi Ana numai acu era in voie buna si ar fi voit sa-si petreacă din toata
inima.

Iar Ghita planuia in el cum sa plece acum la Ineu, fara ca sa dea loc la presupuneri,
cum sa plece, cum sa-l afle pe Pintea si cum sa se intoarca pe nesimţite cu el ca sa
i-l dea prins pe Lica. Era pe la un ceas dupa-amiazazi când Lica il apuca la o parte si
ii zise:

— Noi ne-am inteles: tu pleci pe ici incolo si ma laşi pe mine aici cu dansa. N-ai
nevoie sa-i spui nimic: te duci ca sa se pomenească deodata singura cu mine si
atat. Am sa le zic celorlalţi ca te-ai pus sa dormi in podul grajdului, pentru ca
nimeni afara de noi sa nu mai simtă nimic.

Ghita se aşteptase la aceasta; acum insa, când nu mai era timp de a se chibzui, el
ramase încremenit.

— Are sa-ti fie greu acu o data, urma Lica; de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu
vezi ca ea mi se da mie de buna voie: asa sunt muierile.

Ochii lui Ghita se împăienjeniră. In doua ceasuri putea sa mearga calare si pe cai
ascunse la Ineu si in alte doua ceasuri, pe când se întuneca, sa se intoarca
dimpreună cu Pintea la Moara cu noroc.

“Asa vrea Dumnezeu! isi zise el; asa mi-a fost rânduit.” Si când si le zicea aceste, se
simţea asa de tare, incat cu toate cele ce văzuse, nu credea ca e cu putinta ca Ana,
Ana lui, sa se dea vie in mâinile unui om ca Lica. “Si daca se da, atunci e mai bine
asa, adauga el: sa se hotarasca odata; sa ştiu cum stau, căci viata mea tot e
pierduta daca nu reusesc acum.”

— Bine, ii zise dar lui Lica. Si când sa ma întorc?

— Mâine dimineaţa.

— Dar un lucru, adause Ghita, fa ce faci, insa nu ma face de ruşinea lumii: cauta ca
ceilalţi sa nu simtă nimic.

— Asta de sine se înţelege; altfel nici ea nu m-ar laşa sa ma apropii de dansa, grai
Lica, si se departa.

Ghita ramase catva timp privind in urma lui, apoi se întoarse spre grajd, cu avantul
omului care, purtat si orbit de un singur gând, isi pune viata in joc ca sa arate ca
nu se teme ca o va pierde.

Pe când el isi gatea calul in grajd, Lica-I punea la cale pe Raut.

— Carevasazica, grai Raut, in cele din urma, când se inserează, noi ii lasam pe
dânşii acolo, ne întoarcem, stăm ascunsi si nu ieşim decât la semnul dat de tine.

— Huhurez! răspunse Lica, si iar se puse pe veselie. Peste puţin, Raut întreba cine
voieşte sa vie cu dansul la Sicula.

— Punem caii la caruta lui Ghita, zise el, incarcam ţiganii si mer- gem la nunta.
Uta! hait’! si tu cu noi! O data sunt Paşti pe an! II luam si pe Marti.

— M-as duce si eu, grai Lica, dar nu ma laşa inima; apoi ar trebui sa fiu de mult la
Fundureni si nu pot sa mai pierd vremea pe aici ori pe la Sicula.

— Marti! zise Uta zâmbind prin ascuns. El cine ştie pe unde o fi acum. O fi sărind
gardurile prin Fundureni, pe la draguta lui de pereche: dar eu ma duc, daca ma
luaţi. Atât dorea si Ana: sa ramana singura cu Ghita.

Intr-un târziu, insa, ea baga de seama ca Ghita, care nu fusese de fata la plecarea
celorlalţi, nu se mai întoarce si incepu a se nedumeri.

— Ghita doarme prea mult, zise ea ridicandu-se.

— S-a dus si el, grai Lica aşezat.

— Cine?

— Ghita. N-am zis ca-i fac rând sa plece? Ana se întoarse cu obrajii aprinşi de la el
si ieşi afara ca sa-l caute pe Ghita; dar ea il văzu departe pe vale in sus călărind
spre Fundureni, ramase catva timp răcită in tot trupul, apoi se întoarse.

— Asa-i, zise ea zâmbind, s-a dus. Cu atat mai bine! Lica se ridica si făcu ca si când
ar fi voind sa plece si el.

— Ce vrei? întreba ea.

— Nu spuneam ca trebuie sa plec?

— Sa nu umblam cu vorbe deşerte, ii zise ea. Acu ramai. Tu eşti om, Lica, iara
Ghita nu e decât o muiere imbracata in haine bărbăteşti, ba chiar mai rau decât
asa.

Grăind aceste, ea-si astampara obrajii cu palmele, isi ridica cu vârful degetelor
parul de pe frunte, apoi grai, privind ca ieşita din fire împrejur:

— Rau ai făcut ca i-ai trimis pe ceilalţi de aici. As vrea sa vad oameni împrejurul
meu, oameni mulţi, sa-mi petrec, incat sa ti se ridice perii in vârful capului, pana
ce nu cad istovita la pamant. Dar acum e bine asa: tu trebuie sa-mi fagaduiesti
insa un lucru.

Lica privea cu mulţumire la obrajii ei aprinşi, la ochii ei plini de vapaie salbatica, la
buzele ei desfăcute ca si caisa rascoapta si la trupul ei inalt, mlădios si fraged. Se
simţea stapanit de dansa si parca voia dinadins sa se lase in stapanirea ei.

— Oricare ar fi acela, ti-l fac, zise el, intinzand mana, ca s-o apuce.

Moara cu noroc – Capitolul XV

Era in amurgul serii. Peste zi fusese cald ca in zilele de vara, si acum, pe la
asfinţitul soarelui, se simţea un fel de greutate in aer; deodata se făcu rece si
incepu sa bata vântul si sa aduca nişte nouri de la răsărit, sa-i intinda la dreapta si
la stanga si sa-i mane mereu înainte spre apus.

De departe, ca din fundul pământului, se auzea din când in când cate un tunet
molcom si iar se pierdea-n tacerea amurgului.

Lica şedea la masa, cu paharul înaintea sa, de vorba cu Ana, dar neastamparat si
tragand mereu cu urechea la câinii ce latrau in depărtare ca si când s-ar apropia
cineva, om necunoscut, cu care câinii nu sunt deprinşi.

Serparul plin de galbeni, pe care il deschisese catva timp după plecarea lui Ghita,
era aruncat jos la picioarele patului.

— Asa crezi tu acum, grai Ana, care şedea in cealalta parte a mesei, fata in fata cu
el.

— Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el cam necăjit; ele se simt. Ziceam ca
dac-as voi sa plec, mi-ar fi greu sa ma despart de tine. Mai multa dovada nu-ti
trebuie decât ca ti-o spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu
prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea ma socoteşte om rau la fire
pentru ca ştiu sa ma stăpânesc in toate împrejurările; nici acu n-o sa-mi pierd eu
sărită.

Grăind aceste, el privi cu ciuda la dansa, apoi se ridica. Ana se ridica si ea.

— Ce-i? intreba ea speriata. Ce ai de gând?

— Eu ma duc, răspunse el, si scoase traista cu scule din dosul lăzii.

— Nu poţi sa te duci si sa ma laşi pe mine singura si asa cum sunt.

— Trebuie sa ma duc si nu vreau sa raman, zise el punandu-si palaria in cap.

Ana isi opri răsuflarea; ii era ca si când nu el ar pleca, ci ea insasi ar fi data cu
ruşine afara din casa, in mijlocul drumului, unde toti trecătorii isi întorc fata de la
dansa.

Când il văzu dar ca pleaca, ea isi înfipse amandoua mâinile in braţul lui si-i zise cu
liniştea incordarii:

— Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad; nu pot sa mai
dau fata cu el!

— Ei! ce sa fac eu cu tine!? ii răspunse el, si-o dete, asa cam cu sila, cu cotul la o
parte.

Ana se retrase si ramase cu ochii la pamant si neclintita in mijlocul casei, apoi,
intr-un târziu, isi ridica ochii la el, ca si când ar voi sa-i zică: ce mai stai? ziceai ca te
duci!?

înalt, cu mustata lunga, alba ca varul la fata neted rasa, cu traista plina de scule
preţioase in mana si cu palaria rotunda peste pletele răsucite, Lica statea infipt in
pamant înaintea ei.

— Si parca vad cu ochii cum ai sa te impaci cu el si sa-ti verşi toata mania adunata
in sufletul tau asupra mea, zise el, apoi se întoarse in calcai si se departa cu pas
iute si mărunt.

Peste puţin el trecea calare pe murgul sau fugaret la deal spre Fundureni,
manandu-si calul sau intins ca si când s-ar sti gonit de moarte.

Ploaia incepu sa cada in stropi mari, tunetele incepura sa răsune de-a lungul văii
cu nişte zguduiri puternice si tot mai puternice; fulgerele sfasiau mai in lung, pe-
ntrecute si tot mai pe-ntrecute noaptea căzută in pripa; iar Lica gonea cu frâul
slobod si plecat spre gatul calului, incat trecea ca blestemul pământului printre
şiroaie indesate, printre tunete si fulgere.

Pe când sosi in preajma satului, ud pana la piele si obosit si ametit de băutură, de
petrecerea fara de frâu si de neastamparul sufletului sau, el tremura in tot trupul
si abia se mai ţinea in scări.

Si totuşi, parca-i venea sa-si schimbe calea si sa se intoarca iar la Moara cu noroc.
“De femeie m-am ferit totdeauna, si acum, la batranete, tot n-am scapat de ea!”
zise el, apoi o lua la dreapta, pe langa sat, ca sa iasa la pădure si sa-si caute un
adapost; dar, sosind in dreptul bisericii ce statea singura si părăsită la cateva
împuşcaturi deasupra satului, el isi opri calul si privi cu veselia gândului bun la usa
cea mare.

Fara de a se mai gândi, sari din scări, apuca usa bisericii cu aman- doua mâinile si
se izbi in ea, ca sa-i rupă zăvorul, sa o scoata din tatani, in sfarsit, sa o sparga.

Usa se zgaltai, incat răsună toata biserica goala, dar ea nu ingadui cu una, cu
doua, si trecu timp la mijloc pana ce samadaul izbuti sa intre.

Acum era la adapost. Ploaia se varsa şiroaie si se batea de acoperamantul bisericii;
ferestrele mari zanganeau mereu sub zguduitura trăsnetelor; fulgerele luminau
întruna chipurile sfinţilor, ce priveau tinta cu ochii lor nemişcaţi la omul abatut din
cale, care venise sa tulbure liniştea sfanţului locaş.

Lica nu vedea si nici nu auzea nimic. El trecu, ducandu-si calul de căpăstru, spre
altar, isi lega calul de strana de la dreapta, apoi intra sa-si caute in altar ceva, o
haina preoţeasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine,
si alta, pe care s-o arunce pe cal, cad bietul dobitoc tremura de frig.

El aştepta un fulger, ca sa poata vedea cele de primprejurul sau. Erau nişte ţoale
pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar si erau perdelele mari de la
usa din mijloc a altarului.

El trase, inainte de toate, acoperitoarea de pe altar si se duse de o arunca asupra
calului plin de spume.

Acum se simţea mai tihnit si, intorcandu-se iar spre altar, ca sa rupă perdeaua de
la usa, el incepu sa simtă mirosul tamaiei si al făcliilor de ceara ce arsesera peste
zi si parca-i venea greu de ceea ce voia sa faca. Gândurile, care il părăsiseră din
clipa intrării sale in biserica, iar se iviră unul cate unul in mintea lui. Vedea pe Ana,
pe Ghita si pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum asa, cum vezi mai
nainte de a dormi, una peste alta, o lume întreaga, si de cate ori calul isi batea
copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijare, căci multe făcuse
in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese.

El apuca perdeaua de un colt si o smuci cu o opintire îndărătnică, ca s-o traga la
sine.

Perdeaua era insa groasa si căptuşită cu matase si nu ingadui. El o smuci cu
îndoita putere. Perdeaua incepu a se destramă cu un foşnet ascutit si pătrunzător,
si acest sunet era asa de tare, de aspru si de sfâşietor, incat il razbatea ca un
junghi prin creieri pana in măduvă oaselor si-l făcu sa scape din mana perdeaua
pe jumătate rupta si sa ramaie cuprins de fiori si împietrit la usa altarului.
Inspaimantat, el singur nu ştia de ce, făcu un pas înapoi si privi tragandu-si capul
intre umeri, împrejurul sau.

Nu era nimeni aici, nici o suflare omeneasca, nici un ochi sa-l vada, nici un glas
care sa-l dea pe fata, nici o minte care sa treaca peste a lui, nimeni si nimic decât
tacerea, mirosul de tamaie si de făclii, sfinţii de pe pereţi si bataia din când in când
a copitelor de cal in piatra de pardoseala. Era insa un gând care aici trebuia sa-i
vina oricărui om: ca este o putere tainica ce lucrează prin oameni si le luminează
minţile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covârşeşte, pentru ca
ea pune şirul întâmplărilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l
scapase de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si întuneca pe a celorlalţi;
cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice.

Dar nu! el voia sa aiba perdeaua; voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu ii mai fosneasca
in urechi. Insa cutitul rămăsese in serpar.

— Serparul meu! tipa el tare si sfâşietor, incat calul sari sperios la o parte.

Serparul meu! striga iar, si incepu sa se pipăie mereu la trup, ca si când i-ar fi
arzand camasa pe el, sa se dea pas cu pas inapoi pana ce nu ieşi din altar spre
mijlocul bisericii.

li era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu pana ce
nu va scapa de el; insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, in tot
locul si in toate timpurile soarta omului atarna de intamplari a căror tainica
legătură el cu mintea lui mărginită nu poate sa o cuprindă. Afara tuna, si el se
cutremura la fiecare trăsnet; afara fulgera, si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin
inima; icoanele sfinţilor il priveau, si el statea împietrit sub ele, căci oriunde s-ar fi
dus, el tot acolo ramanea; el isi puse mâinile in cap, isi rupse in urma baierile
camasii; ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in
zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului.

Dar el nu putea sa moara; de nimic nu-i era mai frica decât de moarte; ar fi voit sa
traiasca mult si lung, cat ţinea lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare
aspra ii cuprinse mintea.

— Unul cate unul, striga el ridicandu-si mana dreapta in sus, unul după altul, om
cu om, toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se
stingă, căci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte!

Grăind aceste, el se repezi pe cal, ieşi calare pe usa cea sparta, se întoarse spre
pădure, dete un ocol, intra din alta parte in sat, trecu de-a lungul uliţei pana la
casa preotului si bătu la portita.

Era cam pe la noua ceasuri, si popa şedea inca la masa, când auzi bataia in portita
si ieşi.

— Sa ma ierţi, părinte, ii zise el, dar viu cu graba. Astăzi, chiar in ziua de Paşti, mi-a
pierit o parte dintr-o turma.

— Mulţi oameni rai sunt pe fata pământului… răspunse preotul cuprins de
mâhnire sufleteasca.

— Si te rog, urma Lica fara sa mai tina seama de vorbele preotului; n-ai văzut
cumva pe Raut trecând pe aici?

— Nu!

— Atunci mananc ceva, apoi mai dau o raita prin pădure, si inca mâine de cu zori
sunt la Ineu, unde cred ca va fi plecat si el. lara daca s-ar intampla sa ma insei si sa
mai vina pe aici, sa-i spui ca sa ma caute la Ineu. Noroc bun! si sa ma ierţi, părinte.
Grăind aceste, el pleca, dete o raita spre pădure, apoi ieşi in drum si slobozi calul
la vale, spre Moara cu noroc.

Moara cu noroc – Capitolul XVI

Mai nainte de a pleca, Ghita il cautase pe Marti, ca sa-i dea de lucru, insa nu l-a
putut găsi in pripa si nu avea destula rabdare ca sa-l caute mai cu dinadins. El se
departa dar in graba, ca omul care nu are timp de pierdut.

In urma, catva timp după ce plecase, privind in urma sa, el văzu caruta in drumul
de tara, dar nu putea sa-i treaca prin gând ca in acea caruta sunt oamenii pe care
ii lasase la cârciuma, fiindcă aceştia veniseră calare.

Cu toate aceste, el începu a se nedumeri. Sosind, in sfarsit, aproape de Ineu, el il
găsi pe Marti in drum. Ungurul plecase sa-l vestească pe Pintea despre cele ce se
petrec la Moara cu noroc.

Ghita ramase catva timp buiguit, ca lipsit de simţiri. “Dar ce sa fac, isi zise el in
cele din urma, daca Dumnezeu nu mi-a dat gândul cel bun in ceasul potrivit? Daca
e rau ce fac, nu puteam sa fac altfel.”

Si de aici înainte el simţea ca Ana e pierduta si nu se mai gandea decât la
răzbunarea lui.

Insa niciodată nădejdea nu piere cu desavarsire din sufletul omului, si asa, el tot
isi mai zicea: “Si daca totuşi s-ar intampla sa ma întorc la timp…” De aceea el
grăbi.

El sosise inca din vreme cu Marti, cu Pintea si cu alţi doi jandarmi in preajma Morii
cu noroc, dar temandu-se ca nu cumva Lica sa ii zareasca si sa fuga de la cârciuma,
ei descalecara in culmea dealului si se hotarara sa aştepte întunecimea, ca sa se
poata apropia pe nesimţite.

Ghita, galben la fata, ca si când i-ar fi secat tot sângele din vine, statea întins pe
pamant, culcat pe brânci, privind tinta si cu ochii insetati in vale.

— Tare om eşti tu, Ghita, grai Pintea pe gânduri. Si eu il urase pe Lica; dar n-as fi
putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l
prind.

— Nevasta, răspunse Ghita, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit sa iau eu
pe Uta la casa mea, căci numai Uta a stricat-o, adause apoi intr-un târziu, asa
pentru dansul, si iar tăcu si aştepta cu încordare caderea întunecimii apropiate.
Deodata el sari ca ieşit din fire in picioare.

— Ne-au zapsit! striga el. lata-l calare. Pleaca! A fost singur, singur cu dansa! Săriţi
pe cai! După el! Sfinte Doamne, câinii pe care i-am pus la casa mea ca sa ma apar
de el, câinii mei ma vând si-l scapa din mana mea!

Când rosti cele din urma cuvinte, ei se aflau toti patru calare, porniţi de-a
curmezişul peste coaste drept in urma lui Lica. Dar ei înaintau mai anevoie la vale

decât Lica la deal, caii lor nu se puteau măsură cu murgul lui Lica, si asa
depărtarea creştea mereu intre urmărit si urmăritori.

Ajunşi in preajma satului, ei il pierdură din vedere si se opriră zăpăciţi.

— Daţi voi la dreapta, grai Pintea, ca noi dam la stanga; ocolim satul si apoi ne
întoarcem ca sa vedem daca nu cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde
dracu sa se duca!…

— Ei! ce mai vorba! L-am scapat, si socoteala curata, răspunse Ghita râzând. Voi
mergeţi mai departe; eu ma intorc acasa sa-mi inchei socoteala cu dansa.

Grăind aceste, el smuci frâul calului si se intoarse la vale, drept spre Moara cu
noroc.

Ana, care petrecuse tot timpul acesta plângând, se ridica si isi sterse lacrimile din
fata când auzi copitele calului batandu-se de pietrişul de dinaintea cârciumii, apoi
inima începu sa-i bata tare.

Dar mai trecu mult timp la mijloc pana ce el intra. Descalecand, el socoti ca
trebuie sa-i dea calului fan, apoi ca trebuie sa-l stearga de sudori si sa-l acopere cu
o cerga, iar după ce le făcu toate aceste, el ramase catva timp in usa grajdului, isi
dete seama despre cele ce voia sa faca, apoi isi lua palaria din cap, isi făcu de trei
ori cruce si pleca spre cârciuma.

Intrând, el inchise usa in urma sa, o încuie si arunca cheia intr-un colt.

Ana se cutremura in tot trupul, apoi se îndrepta, se dete un pas inapoi si grai
înecata:

— Nu vreau sa mor, Ghita! Nu vreau sa mor! urma ea tare, si se arunca in
genunchi la picioarele lui. Fa ce vrei cu mine, dar nu ma omori.

Ghita isi dete trupul inapoi, se pleca, ii apuca cu amandoua mâinile capul si privi
dus in fata ei.

— Nu-ti fie frica, ii zise el induiosat; tu ştii ca-mi eşti draga ca lumina ochilor! N-
am sa te chinuiesc: am sa te omor cum mi-as omori copilul meu când ar trebui sa-l
scap de chinurile călăului, ca sa-ti dai sufletul pe nesimţite.

— Dar de ce sa ma omori? zise ea agatandu-se de braţele lui. Ce- am păcătuit eu?

— Nu ştiu! răspunse el. Simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca
nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea. Acu, urma el peste
puţin, acu vad c-am făcut rau, si daca n-as vedea din fata ta ca eu te-am aruncat
ca un ticălos in braţele lui pentru ca sa-mi astampar setea de răzbunare. Daca mai
adineoara l-as fi găsit aici, poate ca nu te-as fi ucis.

Ana se ridica si privi ca trezita din somn la el.

— Unde ai plecat tu? intreba ea.

— M-am dus ca sa-l aduc pe Pintea, pentru ca sa-l prindem aici pe Lica cu serparul
plin de galbenii luaţi de la arandasul. El e omul de la care am primit hârtiile pe
care gasisesi tu atunci noaptea semnele.

— Ghita! Ghita! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise ea inabusita de
plâns, si-l cuprinse cu amandoua braţele.

Afara se auzi tipatul unui huhurez, apoi iar se făcu linişte. Ghita incepu si el sa
planga, o strânse la san si ii sărută fruntea.

— Pentru ca Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme potrivita, zise el, si
deodata se întoarse spre usa.

Afara se auzeau paşi, si peste puţin cineva încerca sa deschidă usa.

— Pintea cu jandarmii! şopti bărbatul scotandu-si cutitul din tureac. Ano! fa-ti
cruce! fa-ti cruce, ca nu mai avem vreme.

— Săriţi, ca ma omoara! săriţi, mai oameni! striga nevasta luptandu-se cu el,
săriţi, săriţi!

Când usa căzu sfaramata din tatani si Raut se ivi cu Lica in ea, Ana era întinsa la
pamant si cu pieptul plin de sânge cald, iara Ghita o ţinea sub genunchi si apasa
cutitul tot mai adanc spre inima ei.

— Da foc! zise Lica, si Raut isi descarcă pistolul in ceafa lui Ghita, care căzu inapoi
fara sa mai poata afla cine l-a împuşcat.

Nemaisimtind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti sa se ridice.

— Tu eşti, Lica, tu? gemu ea cu ochii tintiti la el. Vino si ma ridica.

Când Lica se pleca asupra ei, ea tipa dezmierdata, ii musca mana si isi înfipse
ghearele in obrajii lui, apoi căzu moarta langa soţul ei.

Lica se ridica iute si incepu sa-si stearga sângele de pe obrajii zgariati, sa-l stearga
fara de astampar, ca si când mana ei ar fi otrăvită, apoi isi lua serparul de la
piciorul patului si il încinse.

— Voi cautati ca trebuie sa găsiţi bani mulţi in casa, le zise după aceste, si când
socotiţi ca eu ma apropii de Fundureni daţi foc pentru ca sa pot privi cârciuma
arzand, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Raut, vii pe cealalta cale la
Ineu, iar tu. Păune, te întorci la Sicula.

Toate aceste el le zise iute, ca si când i-ar fi fost groaza sa mai stea sub acest
acoperamant si stergandu-si mereu cu maneca la fata, iar după ce isi dete astfel
poruncile, se departa spre şirul de răchite, unde-si lasase calul.

Murgul făcuse prin ploaie calea pana la Fundureni si iar o data inapoi; era obosit si
se culcase.

Asta era un semn rau pentru Lica, fiindcă el inca in noaptea asta trebuia sa mai
faca tot pe acest cal obosit drumul pana la Ineu, cu inconjur si pe drumuri rele, pe
la Fundureni.

lara zgârietura din fata il ustura si-l facea mereu sa se întrebe: “Ce vor zice
oamenii daca ma vor vedea zgariat la fata si muscat la mana?”

Murgul nu voia sa se ridice, apoi nu voia sa plece, ci statea zgribulit in loc, apoi nu
voia sa o ia la treapat, iar deodata el isi aduna toate puterile, o rupse la fuga
încordata si o ţinu asa cale de cateva împuşcaturi, apoi căzu frânt la pamant, incat
isi arunca stapanul cat colo intre cioate.

“Acu m-a ajuns mania lui Dumnezeu! grai Lica după ce se ridica anevoie de la
pamant. Ce sa fac eu acum!? Calul meu!? Mâine imi găsesc oamenii calul aici, si
eu cu fata zgariata, si cârciuma arde.”

Inca pe când plecase de la Moara cu noroc, il apucasera fierbinţelile; acum incepu
sa-l treaca sudorile si tremura incat abia mai statea pe picioare.

El se gândi sa-si ia calul si sa-l tarasca pana la râuleţul umflat, ca doara o sa-l duca
valurile departe la vale: dar nu avea destula putere. Lua dar şaua de pe el, ii lua
frâul din cap si pleca spre râuleţ, ca sa o ia pe jos pana la Ineu. Râuleţul era insa
umflat. “Nu-mi pasa!” isi zise el hotarat si, aruncând şaua si frâul in valuri, intra in
apa. Dar abia făcu un pas, doi inainte, si valurile repezi il apucara si il făcură sa se
retraga inspaimantat spre mal. El cauta un alt loc de trecătoare mai la deal, apoi
un al treilea, apoi un al patrulea, si asa umbla mereu pe mal, privind neîncetat
împrejurul sau spre focul de la Moara cu noroc si stergandu-si din când in când
sângele de pe obraji.

Deodata el se opri înveselit in loc. Ghita plecase calare la Ineu, si calul lui trebuia
sa fie la Moara cu noroc, un cal odihnit si luat din grajd, cu care, pe langa tot
înconjurul, putea sosi la vreme in Ineu.

El se întoarse iar la vale, deşi era secat de puteri si parca nu se mai simţea destul
de tare a-si tari trupul pana la cârciuma cuprinsa de flăcări.

In vremea aceasta Raut se depărtase spre Ineu, Parvu o luase spre Sicula, iara
Pintea, vazand focul la Moara cu noroc, ii laşa pe săteni sa creada ca a trăsnit din
cer, si aducandu-si aminte de vorbele lui Ghita, se intoarse drept pe zarea de
lumina ca sa sosească, daca mai era cu putinta, la vreme.

Când ajunse la murgul lui Lica, calul ii sari speriat in laturi.

— Un cal?! Murgul lui Lica! striga el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a
dus? Imi scapa, iar imi scapa! La deal n-a putut sa mearga, fiindcă l-as fi văzut.

El aştepta un fulger, ca sa poata privi împrejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar
Lica se văzu trecând prin zarea focului pe care il pusese la Moara cu noroc, pentru

ca sa arunce vina păcatului sau asupra lui Dumnezeu, facand lumea sa creada ca a
trăsnit.

— Stai! striga Pintea tare, incat răsună toata valea. “Uf! Saracul de mine! isi zise
apoi! L-am scapat! Acu fuge.”

Asa-i! dar asta data Lica nu mai putea sa fuga si, daca fugea, tot prins era, prins de
mana lui Pintea, prins cu toate dovezile.

El se îndrepta incat parea îndoit asa de nalt ca mai nainte, privi împrejurul sau, isi
tinti ochii la un stejar uscat ce statea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrasni
din dinţi, apoi isi încorda toate puterile si se repezi înainte.

Pintea il găsi cu capul sfaramat la tulpina stejarului si ramase neclintit si cuprins
de fior in loc.

“A scapat! zise el intr-un târziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni in lume.”

Grăind aceste, el il apuca pe mort de un picior si il trase după sine pana la un
râuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul in valuri.

Moara cu noroc – Capitolul XVII

Luni pe la prânzul focul era stins cu desavarsire si zidurile afumate stateau
părăsite, privind cu tristete la ziua senina si înveselitoare.

Din toate celelalte nu se alesese decât praful si cenuşa: grinzi, acoperamant,
duşumele, butoaie din pivniţa, toate erau cenuşa, si numai pe ici, pe colo se mai
vedea cate un cărbune stins, iara in fundul gropii, care fusese odinioară pivniţa,
nu se mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici, pe colo din cenuşa groasa.
Batrana şedea cu copiii pe-o piatra de langa cele cinci cruci si plangea cu lacrimi
alinatoare.

— Se vede c-au lasat ferestrele deschise! zise ea intr-un târziu. Simţeam eu ca nu
are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat!…

Apoi ea lua copiii si pleca mai departe.