Șoricelul bibliotecar

În orășelul de la poalele dealului era o bibliotecă veche, cu rafturi înalte până la tavan. Acolo locuia șoricelul Grig, într-o gaură mică de sub scară. Purta ochelari rotunzi, cât două mărgele, și iubea cărțile mai mult decât brânza.

– Cărți, cărți, cărți, șoptea el în fiecare seară, plimbându-se pe rafturi.

Grig avea o meserie secretă: păzea cărțile. Dacă o pagină se îndoia, o netezea cu lăbuța. Dacă o carte cădea, o punea la loc. Noaptea, când doamna Elvira, bibliotecara, încuia ușa și stingea lumina, începea munca lui.

– Nicio carte nu doarme pe jos, spunea Grig cu mândrie.

Grig avea o dorință secretă: să citească pentru cineva.

– Îmi place să citesc singur, își spunea el, dar mi-ar plăcea să împart o poveste.

Într-o vineri, doamna Elvira a pregătit o seară de lectură. Copiii urmau să vină în pijamale, cu părinții, și să asculte povești la lumina lămpilor.

Luca, un băiat de cinci ani în pijamale albastre, venise cu mama. Înainte de începerea lecturii, s-a întors după mănușa căzută lângă un raft. Mama îl aștepta în hol, la cuier. Ușa dintre ei s-a închis, iar Luca nu a mai văzut-o.

– Mami, unde ești? a întrebat el, speriat.

Umbrele rafturilor păreau uriașe. De după o carte s-a auzit o voce subțire:

– Eu sunt Grig, șoricelul bibliotecar. Cauți pe cineva?

– Pe mama. Era chiar aici!

– S-o strigăm împreună, a propus Grig.

– Mami!

– Sunt la cuier, Luca! Vin imediat! s-a auzit răspunsul din hol.

Luca a răsuflat ușurat și și-a ridicat mănușa. Grig și-a îndreptat ochelarii și a arătat coperta cu ursul galben.

– Până vine mama, vrei să-ți arăt cartea mea preferată?

– Cea cu ursul galben? a întrebat băiatul.

– Chiar aceea!

Luca a coborât cartea de pe raft. Șoricelul a tras de un colț al copertei, ajutându-l s-o deschidă.

Mama a intrat și s-a așezat lângă Luca, pe covor. Grig a început să citească, rar și limpede. Povestea era despre un urs care voia să prindă luna cu laba.

– A reușit? a întrebat Luca.

– Stai să vedem, a spus Grig.

Mama privea uimită micul cititor, fără să-l întrerupă.

Luca s-a întins pe burtă, lângă mama, și a privit desenele.

– Grig, nu te plictisești singur?

– Uneori. Cărțile îmi țin companie, dar îmi place să am și prieteni.

– Atunci pot să vin să citim sâmbăta?

– Cu mare plăcere! a răspuns Grig, ridicându-și boticul deasupra paginii.

Luca a întors cu grijă pagina. Ursul vedea luna și pe cer, și în apa lacului.

– Nu poate s-o ia din apă, a observat băiatul. E doar imaginea ei!

– Așa a descoperit și ursul, a citit Grig.

Luca și mama au râs. În jurul lor se adunaseră și ceilalți copii, cu părinții.

Doamna Elvira a aprins încă o lampă și a adus perne pentru toți. Grig și-a găsit loc pe un teanc de cărți, ca să-l poată vedea ascultătorii.

– Avem loc pentru încă o poveste? a întrebat el.

– Da! au răspuns copiii.

– Atunci urmează un melc care își căuta pălăria.

La sfârșitul serii, Luca a căscat și s-a cuibărit lângă mama.

– M-am speriat când nu te-am văzut, i-a spus el.

– Ai făcut bine că m-ai strigat. Eram foarte aproape, a răspuns ea, îmbrățișându-l.

– Și am găsit un prieten, a adăugat Luca. Un prieten care citește frumos.

Doamna Elvira i-a mulțumit lui Grig pentru lectură. Apoi copiii au strâns pernele, iar părinții au pus cărțile înapoi pe raft. Luca a închis volumul cu ursul fără să îndoaie colțurile.

– Nicio carte nu doarme pe jos, a spus el.

Grig a zâmbit: băiatul învățase deja regula lui preferată.

Din ziua aceea, Luca venea cu mama la bibliotecă în fiecare sâmbătă. Îi aducea lui Grig câte un desen și alegeau împreună o carte. Uneori citea doamna Elvira, alteori șoricelul, iar Luca urmărea imaginile. La plecare, își lua mănușile și îi făcea cu mâna prietenului de pe raft.

Iar în fiecare seară, în bibliotecă se auzea o voce subțire de clopoțel, care citea încet unor cărți care ascultau, pe rafturile lor, cu paginile deschise ca niște urechi.

De vorbă după poveste

• Ce l-a ajutat pe Luca atunci când s-a speriat?
• Cum avea Grig grijă de cărți?
• Care este povestea ta preferată?