Bufnița care spunea noapte bună

Când ultimele raze ale soarelui se topeau după dealuri, într-un copac bătrân din marginea satului se trezea bufnița Uhuna. Era cenușie, cu ochi mari și aurii, și avea o treabă foarte importantă: în fiecare noapte, înainte să înceapă vânătoarea de insecte, zbura pe deasupra caselor ca să spună noapte bună copiilor.

Mai întâi și-a aranjat penele, apoi a luat un felinar mic, pe care îl ținea strâns în gheare, și s-a ridicat în aer. Aripile ei nu făceau niciun zgomot. Zbura încet, ca o umbră moale, iar secera lunii lumina acoperișurile.

Prima casă era cea cu geamuri albastre. La fereastră se vedea Radu, un băiețel cu pijama cu mașinuțe, care se uita încordat în noapte.

– Cine e acolo? a șoptit el, tremurând.

– Eu sunt, Uhuna, a răspuns bufnița. Am venit să-ți urez noapte bună.

– Dar noaptea e întunecată, a spus Radu. Și zgomotele sunt ciudate.

– Aud greierii de lângă gard și frunzele mișcate de vânt, a spus Uhuna. Ascultă puțin cu mine. Le deosebești?

Radu a dat din cap.

– Îți las și o rază fermecată din felinar, a adăugat bufnița, luminând pervazul.

Radu a zâmbit și a tras pătura până la nas.

– Noapte bună, Uhuna, a spus el încet.

– Noapte bună, Radu. Hu-hu, hu-hu, a cântat bufnița, și a plecat mai departe, între crengi.

Casa următoare avea un coș de cărămidă și o fereastră mică. Acolo locuia Lia, o fetiță cu două codițe, care stătea cu o carte pe genunchi.

– Bună seara, Lia, a spus bufnița. Nu ți-e somn?

– Nu încă, a zis fetița. Mama a uitat să-mi citească o poveste.

Uhuna s-a așezat pe pervaz și și-a lăsat aripile jos, ca o pătură.

– Îți povestesc eu una, dar foarte scurtă. A fost odată o stea care a căzut în lac și a visat că e pește. Dimineața s-a trezit pe cer și a zâmbit, a murmurat ea.

– Mi-a plăcut, a căscat Lia.

– Noapte bună, Lia. Închide ochii și vezi steaua aceea.

Fetița și-a lăsat capul pe pernă. Pe fața ei se vedea un zâmbet mic. Bufnița a așteptat până când respirația ei s-a făcut liniștită, apoi a zburat mai departe.

Pe drum a întâlnit un liliac, care se întorcea de la o petrecere.

– Uhuna, de ce zbori atât de încet? a întrebat el.

– Ca să nu trezesc pe nimeni, a răspuns bufnița. Și ca să văd fiecare fereastră.

– Ești cea mai blândă bufniță din pădure, a spus liliacul și a plecat cu o piruetă.

La o altă casă, un băiat sforăia deja. Uhuna a rămas puțin lângă geamul lui, a ascultat și a zâmbit.

– Hu-hu, a șoptit ea. Nu te trezesc. Dar tot îți spun noapte bună.

A coborât lumina felinarului, ca să nu-i bată în ochi, apoi și-a văzut de drum.

Noaptea se întindea de la dealuri la câmp și de la câmp la râu. Lumina felinarului pâlpâia încet, sub stelele tot mai dese. Uhuna a trecut pe la celelalte case, una câte una, și a lăsat lângă fiecare fereastră câte o șoaptă, ca pe un strop de miere.

Spre dimineață, cerul s-a făcut cenușiu-roz. Uhuna era obosită. Ochii ei mari se închideau singuri, iar aripile abia o mai țineau.

– Mi-e somn, a mormăit ea. Cred că e rândul meu să spun noapte bună.

– Noapte bună, Uhuna! a răspuns o voce din frunzișul pădurii.

Era vântul, care o aștepta ca s-o ducă acasă. Bufnița s-a lăsat pe spate și el a purtat-o înapoi, între crengi, ca pe-un leagăn. Ajunsă în scorbura ei, și-a pus felinarul în cuib și și-a ascuns capul sub aripă.

În sat, soarele a răsărit, iar copiii s-au trezit odihniți. Radu s-a uitat la luminița de pe pervaz și și-a amintit de glasul bufniței. Lia visa încă steaua care se crezuse pește. Undeva în pădure, Uhuna dormea în scorbura ei, în timp ce satul începea o zi nouă.

De vorbă după poveste

• Pe cine a vizitat bufnița Uhuna în noaptea aceea?
• Ce i-a lăsat Uhuna lui Radu pe pervaz?
• Cui ai vrea tu să-i spui noapte bună?