Lampa cu luminiță caldă

Vlad avea cinci ani și o cameră cu pereții albaștri. În fiecare seară, mama îl pupa pe frunte, îi trăgea pătura până la bărbie și stingea lumina mare. Rămânea doar Lumi, veioza de pe noptieră, cu abajurul ei galben, care făcea camera caldă, ca o ceașcă de lapte.

Dar în seara aceea, Vlad nu a vrut să închidă ochii. Pe peretele din fața patului se vedeau umbre ciudate, mari și întunecate, care se mișcau încet.

– Mamă, acolo e un monstru! a șoptit el, cu vocea tremurând.

Mama s-a uitat spre perete.

– E o umbră, puiule, dar înțeleg că te sperie. Sunt în camera de alături. Mă poți chema oricând, i-a spus ea blând.

L-a sărutat pe frunte și a lăsat ușa întredeschisă. Vlad a rămas privind peretele, cu pătura strânsă în mâini.

– Vlad, nu-ți fie frică, a zis o voce domoală. Era Lumi, veioza, al cărei abajur licărea ușor.

– Tu vorbești? a întrebat băiatul, cu gura căscată.

– Doar când e nevoie, a răspuns lampa. Spune-mi, de ce te temi?

– De umbra aceea mare, a spus Vlad. Are urechi lungi și gâtul cât un turn. Ce poate fi?

– Hai să aflăm, a zis Lumi. Îmi înclin puțin abajurul, iar tu privește unde cade lumina.

Abajurul s-a aplecat încetișor, ca un cap galben, iar umbra și-a schimbat forma.

Lumina a căzut pe raftul cu jucării. Vlad a văzut atunci girafa lui de pluș, cu gâtul lung, înclinată într-o parte. Umbra ei, pe perete, arăta exact ca o creatură uriașă.

– Aha! a șoptit băiatul. E Giri! Girafa mea!

– Exact, a zâmbit Lumi.

– Și cealaltă umbră, cea rotundă? a întrebat Vlad, mai curajos.

Lumi a mișcat ușor lumina.

– Uite, ursulețul tău. Stă pe scăunel, cu labele întinse.

Vlad a început să râdă încet. Ursulețul lui, care pe perete părea un uriaș, în realitate era mic și rotund.

– Vezi? a spus Lumi. Sunt umbrele jucăriilor tale. Când lumina cade dintr-o parte, umbrele pot părea mai mari decât lucrurile care le fac.

– Ursulețul e tot pe scăunel, a observat Vlad. Numai umbra lui pare uriașă!

– Chiar așa, a răspuns lampa.

Băiatul a rămas privind peretele. De data aceasta vedea un cal balansoar, care părea un dragon, și o bilă de lemn, care părea o lună întunecată. Toate erau jucăriile lui, care îl păzeau în tăcere.

– Mulțumesc, Lumi, a șoptit el.

– Cu plăcere, Vlad.

Pe urmă, Lumi a început să povestească, încet, cu glas de muzică. Despre cum, în fiecare seară, jucăriile își scot pantofii și se întind pe raft, despre cum girafa visează la frunze înalte și ursulețul la miere. Vlad asculta, cu ochii pe jumătate închiși, și își închipuia totul.

– Dar tu nu te plictisești, aici, singură, toată noaptea? a întrebat băiatul, după o vreme.

– Niciodată, a răspuns veioza. Eu stau de veghe, iar când eu strălucesc, știu că tu ești în siguranță. E cel mai frumos lucru pe care-l fac.

Vlad s-a lăsat pe pernă. Pleoapele îi deveneau grele. Când Lumi și-a înclinat încă puțin abajurul, umbrele s-au legănat pe perete, dar jucăriile au rămas la locul lor.

– Noapte bună, Giri. Noapte bună, ursule, a murmurat el.

Nu mai urmărea umbrele cu teamă. Le recunoștea și zâmbea.

– Dormi liniștit, a șoptit Lumi, și lumina ei s-a făcut puțin mai moale, ca un suspin galben. Camera s-a umplut de un aer cald, iar umbrele s-au așezat pe peretele albastru ca o poveste care se termină.

Când mama a intrat să vadă ce face Vlad, l-a găsit dormind liniștit, cu fața spre perete. Lumi strălucea blând pe noptieră. Mama a potrivit lumina la treapta cea mai mică și a zâmbit. Veioza a rămas aprinsă până dimineață, iar umbrele cunoscute s-au odihnit pe peretele albastru.

De vorbă după poveste

• De ce se temea Vlad de umbra de pe perete?
• Ce erau de fapt umbrele?
• Tu ce ai pe noptieră când mergi la culcare?