Pietricica fermecată din râu

Vara aceea fusese fierbinte și fără ploaie. Râul din spatele casei bunicii se micșorase, lăsând pe mal pietre uscate. Vlad venea acolo cu bunica Floarea să privească apa și să caute comori mici.

– Uite o piatră lucioasă! spunea băiatul.

Bunica îl aștepta pe cărarea de lângă mal, cu pălăria în mână.

Printre pietrele uscate, Vlad a zărit una albă, netedă, care strălucea ca laptele. A luat-o în palmă și i s-a părut caldă ca o pâine proaspătă. Ceva a sclipit înăuntru, ca o scânteie mică.

– Ce frumoasă ești, a șoptit el.

Atunci pietricica a vorbit cu un glas ca un clinchet de apă.

– Sunt pietricica fermecată din râu. Pot îndeplini o singură dorință. Dar gândește-te bine, pentru că nu mă pot repeta.

– Una singură? a întrebat Vlad, cu ochii mari.

Vlad a luat pietricica în pumn, a alergat acasă și s-a așezat pe prispă. Cu o dorință, putea să aibă tot ce voia: o bicicletă roșie, un cort mare sau chiar o grămadă de ciocolată. Se gândea, și iar se gândea, cu bărbia în palmă, urmărind o furnică ce căra un bob de grâu.

– La ce te gândești? a întrebat bunica.

– La o dorință. Aș vrea o bicicletă sau un cort, dar pietricica spune că pot alege o singură dată.

Bunica s-a așezat lângă el.

– Poți să te gândești pe îndelete.

Vlad a deschis palma. Piatra albă părea că păstrează o scânteie mică înăuntru.

Mai târziu s-au întors împreună lângă râu. Bunica s-a oprit la umbra sălciei, iar Vlad privea de pe cărare apa puțină. Într-o adâncitură se mișcau câțiva pești. Florile de pe mal își plecaseră frunzele.

– Pare tot mai uscat aici, a spus băiatul.

Atunci a zărit un pește mare, cu solzi argintii, aproape de suprafață.

Peștele, pe nume Argint, a scos botul din apa puțină și l-a privit pe Vlad.

– Băiete, râul se usucă, a spus el cu glas stins. Dacă nu vine ploaia, noi nu mai avem unde trăi. Ajută-ne, te rog!

– Dar eu nu fac ploaia, a răspuns Vlad trist.

Vlad a scos pietricica din buzunar. O bicicletă roșie ar fi fost minunată. A privit apoi apa puțină și peștele care aștepta. S-a gândit câteva clipe.

– Pot alege să ajut râul, și-a spus el.

Dorința pentru bicicletă nu dispăruse, dar acum știa cum voia să folosească magia pietricicii.

– Pietricică, a spus el încet, vreau să plouă. Să plouă destul cât să se umple râul și să trăiască toți peștii. Asta e dorința mea.

– Ești sigur? a întrebat pietricica. Era singura.

– Da, a răspuns Vlad hotărât. Sunt sigur.

Pietricica a strălucit cu o lumină albă, apoi s-a stins, devenind o piatră obișnuită. Pe cer au apărut nori mari, pufoși, iar vântul a adus un miros de pământ ud. Prima picătură a căzut pe nasul lui Vlad.

– Plouă! a strigat el.

A plouat toată noaptea, cu strop mărunt și cald. Dimineața, râul clipocea vesel, plin de apă limpede. Peștele Argint a sărit afară din valuri și i-a făcut cu ochiul lui Vlad.

– Mulțumesc, prietene! Ne-ai salvat casa!

Vlad i-a povestit bunicii ce dorise. Stăteau pe prispă, privind râul după ploaie.

– Am văzut norii venind, dar nu știam ce-i ceruseși pietricicii, a spus Floarea.

– Am ales apă pentru pești, a răspuns băiatul.

Bunica l-a ascultat până la capăt. Vlad se bucura că putea împărți cu ea povestea alegerii lui.

După-amiază, câțiva copii au venit cu părinții pe cărarea de lângă râu. Au privit peștii fără să-i prindă și au făcut bărcuțe din frunze, pe care le urmăreau de pe mal.

– Aceasta seamănă cu un pește! a spus Vlad, arătând o frunză argintie pe dos.

Argint înota mai jos, în apa care curgea din nou.

Seara, Vlad a pus pietricica albă pe pervaz. Nu mai strălucea, dar el o ținea mereu aproape. Și în noaptea aceea, ascultând ploaia domoală de afară, a adormit liniștit, știind că dorința lui făcuse bine tuturor.

De vorbă după poveste

• Ce dorință a ales Vlad și de ce?
• Ce simți când ajuți pe cineva care are nevoie?
• Tu ce dorință ai alege dacă ai avea una singură?