Dintele care nu voia să cadă

Ilinca avea șase ani și un dinte care se clătina. Era cel din față, jos, mic și alb. Când îl atingea cu limba, se mișca, dar încă rămânea la locul lui.

– Mami, dintele meu parcă dansează! a spus ea.

– Un dinte de lapte se pregătește să facă loc altuia, a răspuns mama.

Ilinca nu era sigură că vrea schimbarea. Dacă nu-i mai creștea alt dinte? Dacă prietenii râdeau de golul din zâmbet? Seara, în baie, și-a privit dințișorul în oglindă.

– Dințel, te rog, mai rămâi puțin, a șoptit ea.

Și-a întors capul într-o parte, apoi în cealaltă. Zâmbetul îi părea încă la fel.

Dintele a auzit-o. Dințel, căci așa îl chema, era un dinte încăpățânat.

– Dacă tu nu vrei, nici eu nu vreau, a spus el cu o voce de clopoțel. Eu stau aici până la bătrânețe!

Ilinca s-a mirat că dintele vorbește, dar s-a bucurat. Nu mai era singură.

– O să ne gândim împreună, i-a promis ea dințișorului alb.

A doua zi, la grădiniță, o prietenă le-a arătat că îi căzuse un dinte. Zâmbea larg, cu un gol mic în față.

– Nu ți-e dor de el? a întrebat Ilinca.

– Ba da, puțin. Dar uite ce frumos pot să fluier acum!

Cele două au încercat și au început să râdă. Ilinca încă avea câteva întrebări.

Seara, în pat, Dințel s-a plâns:

– Ești supărată pe mine?

– Nu, a răspuns Ilinca. Mi-e frică. Nu știu ce se întâmplă când cazi.

Și atunci, în camera întunecată, a apărut o lumină argintie. O zână mică, cu aripi sidefii, s-a așezat pe pernă. Era zâna dinților.

– Ai venit pentru noi doi? a întrebat fetița, ridicând privirea.

– Mă numesc Perlă, a spus ea. Am auzit un dinte care nu vrea să cadă. Pot să vă explic ceva?

– Te rog, a șoptit Ilinca.

– Dințel a avut o treabă frumoasă: te-a ajutat să mănânci, să zâmbești și să vorbești, când erai mică. Acum, sub el, crește un dinte mare și puternic, care are nevoie de loc.

– Și Dințel? a întrebat Ilinca, îngrijorată.

– În povestea mea, adun dinții de lapte pentru un castel de perle, departe în nori, a răspuns zâna. Fiecare are locul lui.

– Eu, într-un castel? s-a mirat Dințel. Oare voi avea vedere spre lună?

Ilinca a râs, iar zâna i-a făcut cu ochiul. Camera îl aștepta deja.

– Încă mi se pare ciudat, a spus Ilinca. Dar nu mai sunt atât de speriată.

– Poți avea nevoie de timp, a răspuns Perlă.

– Atunci nu te mai rog să rămâi pentru totdeauna, Dințel. Îți mulțumesc că m-ai ajutat să ronțăi atâtea lucruri bune!

– Morcovii au fost preferații mei, a răspuns el, mândru.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Ilinca a mușcat dintr-o felie de pâine cu unt. Dintele s-a desprins fără durere și a rămas în pâine. Ilinca a zâmbit, cu golul din față.

– Mami! Mi-a căzut! Nu m-a durut deloc!

– Felicitări, fetița mea! a spus mama, strângând-o în brațe. Ilinca a alergat să-și privească noul zâmbet în oglindă.

Ilinca a pus dintele într-o cutiuță, sub pernă. Mama a ajutat-o să scrie un bilet: „Pentru zâna Perlă, cu mulțumiri de la Dințel”.

– Oare va încăpea cutiuța în săculețul ei? a întrebat fetița.

– Cred că are un săculeț încăpător, a zâmbit mama.

Dimineața, Ilinca a găsit o monedă și un bilețel în locul dintelui.

Mama i-a citit biletul: „Dințel a ajuns în castelul de perle. De la fereastra lui se vede luna. Îți trimite salutări!”

– A primit camera dorită! a râs Ilinca.

Și-a privit golul din zâmbet fără supărarea de dinainte. Mai târziu, când a început să apară noul dinte, i-a spus:

– Bun venit! Am să-ți povestesc despre Dințel.

De vorbă după poveste

• De ce nu voia Ilinca să-i cadă dintele?
• Ce i-a explicat zâna Perlă?
• Tu ți-ai pierdut vreun dinte? Cum a fost?