Ciobanul și cerul de stele – poveste despre bogăție

Ciobanul Toma trăia pe un deal, cu oile lui albe și cu fluierul de lemn. Avea o căsuță lângă stână, un cojoc și o traistă cu pâine. Nu avea cufăr cu galbeni, iar oamenii din vale îl socoteau sărac. El ar fi vrut mai ales pe cineva cu care să stea de vorbă.

Deseori, Toma privea satul de la poalele dealului. Vedea ferestre luminate și oameni care mergeau împreună la târg.

– Oare cum ar fi să primesc și eu musafiri? se întreba.

Îi plăceau oile, dealul și cântecele lui, dar uneori îi lipseau glasurile oamenilor. Atunci lua fluierul și cânta încet, privind drumul care urca din vale.

Într-o seară de vară, pe drumul spre deal a urcat un negustor, trăgând după el un măgăruș încărcat. Era Zaharia, cu inele pe degete și haine scumpe. Lângă el mergea fetița lui, Lia, cu ochi mari și părul creț.

– Bună seara! a spus negustorul. Am rătăcit drumul. Putem înnopta aici?

– Cu drag, a zis Toma. Am loc în căsuța de lângă stână și putem împărți cina.

– Atât de mică este casa ta? a pufnit Zaharia.

Lia l-a privit mirată. Toma a tăcut o clipă, apoi le-a arătat unde puteau lăsa bagajele.

Toma a făcut un foc mic, iar Lia a stat lângă el, cu mâinile întinse spre flăcări. Negustorul și-a scos din traistă o pungă cu monede și a început să le numere, mormăind. Lia se uita în sus, la cerul care se făcea tot mai întunecat.

– Tată, a șoptit ea deodată. Uite! Cerul se umple de lumini!

– Nu mă deranja, Lia, număr, a zis negustorul. Doi galbeni, trei galbeni...

Lia a tras de mâneca ciobanului.

– Domnule Toma, ce sunt luminițele astea?

– Stele, Lia, a zis Toma blând. Sunt mii. În fiecare seară ies pe cer, una câte una, și mă țin de urât.

– Și sunt ale dumneavoastră? a întrebat fetița.

– Sunt ale tuturor, dar eu le privesc mai mult, a zâmbit ciobanul.

Lia a stat cu fața în sus, uitându-se. Stelele străluceau ca niște ochi de aur. Toma a început să cânte la fluier un cântec încet, iar oile au adormit în jur, cu respirații adânci. Noaptea mirosea a cimbru și a lapte cald.

Zaharia a ridicat în sfârșit capul din pungă și a rămas cu gura căscată. Niciodată nu privise cerul așa, cu toată atenția. Din tăcerea nopții venea o liniște pe care nu o întâlnise nicăieri, nici în palate, nici în prăvălii.

– Nu m-am mai oprit de mult să privesc cerul, a spus Zaharia.

– Eu îl privesc des, a răspuns Toma. Dar în seara aceasta îmi place că suntem trei.

Lia s-a apropiat de tatăl ei.

– Mai stăm puțin?

– Da, a răspuns el, punând punga deoparte. Și îmi pare rău pentru ce am spus despre casa ta.

Negustorul s-a așezat lângă Lia.

– La târg mă grăbesc mereu, a spus el. Uneori uit să te ascult.

– Eu vreau să-ți arăt lucrurile pe care le văd, i-a răspuns fetița.

Toma le-a cântat din nou la fluier. De data aceasta, Zaharia nu a mai căutat monedele. A rămas lângă fiica lui, ascultând până la capăt.

Dimineața, Zaharia a vrut să plătească pentru cină.

– V-am primit cu plăcere, a spus Toma. M-aș bucura să mai veniți, dacă vreți.

– Eu vreau! a răspuns Lia. Putem aduce și noi ceva pentru masă?

– Desigur, a zâmbit ciobanul.

Au luat micul dejun împreună, apoi Toma le-a arătat drumul spre sat, pe lângă fâneață.

Și au revenit. Vara, Zaharia își făcea timp să urce pe deal cu Lia. Aduceau merinde, întrebări și întâmplări de la târg. Toma le povestea despre miei și le cânta. Uneori priveau stelele, alteori norii.

– Ce bine că am găsit drumul acesta, spunea Lia.

Negustorul o asculta și nu se mai grăbea să plece.

După plecarea musafirilor, Toma le simțea uneori lipsa. Dar acum avea amintiri de povestit și prieteni pe care îi putea vizita în vale.

– Data viitoare le cânt cântecul cel nou, își spunea.

Se bucura de deal, de oi și de cerul serii. Iar bucuria era și mai mare când avea cu cine s-o împartă.

De vorbă după poveste

• Ce îi lipsea lui Toma la început?
• Ce a hotărât Zaharia după seara petrecută cu Lia și Toma?
• Cu cine îți place să împarți o bucurie?