Ursulețul Toma locuia într-o peșteră sub un stejar bătrân. Avea blană brună, burtică rotundă și un nas care adulmeca de departe orice miros de miere. Dar mai avea ceva: nu spunea niciodată cuvintele frumoase. Când voia ceva, întindea laba și spunea: „Dă-mi!”, apoi se mira că nimeni nu vrea să se joace cu el.
Într-o dimineață, Toma a simțit un miros dulce de miere. L-a urmat până la un stup mare, cu o ușiță rotundă de lemn. A bătut cu laba, pac, pac, pac!
– Deschideți! Vreau miere!
Dinăuntru se auzea bâzâitul harnic al albinelor care pregăteau mierea.
Ușița a rămas închisă. Toma a bătut din nou, mai tare, mai nerăbdător.
– Hei! Am zis că vreau miere!
Din stup s-a auzit un bâzâit mic, dar ferm. Era albina Zuzu.
– Cine strigă așa? a întrebat ea din spatele ușii.
– Vorbesc cu tine, dar te rog să nu mai bați atât de tare.
– Eu, Toma! Dă-mi miere!
– Ușa asta nu se deschide cuiva care nu știe cuvântul magic, a spus Zuzu. Mai încearcă.
Toma s-a încruntat și a mormăit. Ce cuvânt magic? Nu știa niciunul.
Supărat, ursulețul a pornit mai departe. Pe cărare a întâlnit o veveriță roșcată, care aduna alune într-un coș. Mirosul de alune coapte îi gâdila nasul.
– Bună! Eu sunt Iris. Vrei să guști?
– Dă-mi o alună! a zis Toma.
Toma și-a lins buzele, dar a rămas încăpățânat.
Iris a pus alunele la spate.
– Nu, a răspuns ea. Ai uitat să spui cuvântul magic.
– Iar cuvântul acesta! a mormăit Toma. Ce cuvânt magic?
– Hmm, a râs Iris. Poate un pic de gândire te ajută. Încearcă din nou, cu blândețe.
Toma s-a așezat pe un buștean și a început să se gândească. Pe vremea când era mic, mama lui îi spunea ceva dulce, care făcea ca totul să se deschidă. Un cuvânt scurt, ca o picătură de rouă. Mama lui purta o eșarfă roșie, la fel ca a lui, și mirosea a lapte cald.
Deodată și-a amintit. A tras aer în piept, și-a netezit eșarfa și s-a întors la Iris.
– Iris, mi-ar plăcea o alună. Te rog.
Iris a zâmbit larg și i-a pus în labă trei alune coapte.
– Poftim, Toma!
Toma a gustat o alună. Cronc-cronc! Pe celelalte două le-a păstrat în labă.
– Mulțumesc, Iris, a spus el.
– Cu plăcere, a răspuns veverița. Mi-a făcut bine să aud cum mi-ai cerut.
Ursulețul a zâmbit. Acum vorbeau liniștit, iar Iris nu-și mai ascundea coșul la spate.
Toma a pus cele două alune în buzunar și s-a întors la stup. A bătut încet.
– Zuzu, te rog, ai puțină miere? Aș vrea să împart cu tine alunele mele.
– Mulțumesc, Toma, a răspuns albina. Așteaptă o clipă aici, aduc un borcănel.
Ursulețul și-a potrivit eșarfa roșie și a așteptat.
Ușița s-a deschis. Înăuntru se zăreau faguri aurii, iar Zuzu a ieșit cu un borcănel de miere.
– Poftim, Toma!
– Mulțumesc din inimă, a spus el, întinzându-i alunele.
Albina le-a așezat lângă borcan.
– O chemăm și pe Iris? a întrebat ursulețul. Aș vrea să gustăm împreună.
Zuzu a zburat s-o cheme pe Iris. Veverița a venit cu pâine și plăcinte, iar cei trei s-au așezat pe iarbă.
– Vă poftesc la o gustare, a spus ea.
– Mulțumim, Iris! au răspuns prietenii.
Toma a împărțit mierea pe felii și a ascultat poveștile lor, fără să mai ceară grăbit.
Cerul se făcuse violet și greierii cântau. Toma s-a întors în peșteră mulțumit de ziua lui. Și-a pus eșarfa lângă perna moale. S-a întins în culcușul de frunze și și-a amintit glasurile prietenilor.
– Te rog și mulțumesc, a șoptit el.
Apoi s-a cuibărit pe o parte și a adormit zâmbind.
De vorbă după poveste
- Care sunt cuvintele magice din poveste?
- De ce nu l-a lăsat Zuzu să intre prima dată?
- Tu când spui „te rog” și „mulțumesc”?
Lasa un comentariu