Jurnalul unui băiat invizibil

Matei era un băiat tăcut din clasa a patra. Îi plăcea să deseneze în ultima bancă și își dorea prieteni, dar începea greu o conversație. Îi ajutase uneori pe colegi și le dăruise desene. Totuși, când venea pauza, nu știa cum să se alăture grupurilor.

– Poate nici nu observă când sunt aici, își spunea el.

– Mi-ar plăcea să fiu invizibil o zi, a oftat el. Să văd cum e când nu mă vede nimeni.

Într-o dimineață de luni, pe drum spre școală, Matei a găsit pe jos o ghindă de aur, mică și lucioasă.

Ghinda s-a rostogolit în mâna lui, s-a încălzit și, când a strâns-o în pumn, un fior ciudat l-a străbătut de la creștet până la tălpi.

– Ce-i asta? a șoptit el, uitându-se la mâini. Unde mi-au dispărut degetele?

Se uita în jos și nu mai vedea nimic. Nici picioare, nici hanorac, nici ghiozdan. Doar ghinda, plutind în aer.

Prima oară s-a speriat, apoi a început să râdă. Mergea pe stradă, iar nimeni nu întorcea capul. A trecut pe lângă un câine, care a mirosit aerul și a dat din coadă.

– Sunt invizibil! a exclamat el. Chiar sunt!

În clasă, Matei s-a așezat în banca lui. Doamna învățătoare a numărat copiii și s-a oprit la scaunul gol.

– Matei nu a venit azi? a întrebat învățătoarea.

– Sunt aici! a răspuns băiatul, speriat de îngrijorarea ei.

Doamna a privit ghinda plutitoare, apoi a auzit explicația lui. A rămas uimită, dar i-a cerut să stea aproape.

– Încercăm să înțelegem magia asta împreună. Să-mi spui imediat dacă ai nevoie de ceva.

La pauză, colegii încă vorbeau despre Matei.

– Matei, îmi place cum desenezi, a spus Ilinca spre banca lui. Săptămâna trecută mi-ai desenat un cal și l-am pus în camera mea.

– Nu știam că l-ai păstrat, a răspuns băiatul. Mulțumesc!

Inima îi bătea tare. Colegii îi auzeau glasul, deși nu-l vedeau încă. Era ciudat, dar putea vorbi cu ei.

Cosmin s-a apropiat de banca lui Matei.

– Uneori nu știu când vrei să povestim, i-a spus. Tu stai mai liniștit, iar eu mă grăbesc cu glumele.

– Îmi place să ascult, a răspuns Matei. Dar uneori vreau să vorbesc și nu găsesc repede cuvintele.

Cosmin s-a așezat, lăsându-i timp. Ghinda încă strălucea pe bancă.

– Mi-a prins bine când m-ai ajutat la matematică, a spus Ilinca.

– Și mie mi-a plăcut să lucrăm împreună, a răspuns Matei.

Cosmin și-a potrivit ghiozdanul.

– Ai vrea să vii cu noi la joacă în pauza următoare?

– Aș vrea, a spus băiatul. Putem începe cu ceva la care să înțeleg și eu regulile?

Colegii au încuviințat.

Matei și-a dat seama că nu cunoștea toate gândurile colegilor săi. Unele cuvinte îl răniseră, altele îl bucuraseră. Putea să le spună cum se simțea și să afle mai multe despre ei.

– Eu așteptam mereu să înceapă altcineva, și-a zis. Aș putea încerca și eu, puțin câte puțin. Nu trebuie să-mi vină toate vorbele deodată.

La ora de desen, învățătoarea le-a propus să deseneze un prieten și să-i spună ceva frumos. Matei a rămas în banca lui, cu ghinda ascunsă în buzunar. Ilinca l-a desenat cu hanoracul albastru, iar Cosmin a făcut un pește zâmbitor, cu ochelari și un ghiozdan.

– Îmi place când povestim împreună, a spus Ilinca, privind spre locul lui.

– Acesta este pentru tine, Matei, a spus Ilinca, punând desenul pe bancă.

– Iar pe al meu l-am făcut caraghios fiindcă îmi plac glumele tale, a adăugat Cosmin.

Matei a privit foile și a simțit că ochii îi lăcrimează.

– Și eu vă admir, a spus el. Ilinca explică răbdător, iar Cosmin inventează jocuri noi.

Era ora la care ghinda de aur se răcea în palmă, iar degetele i-au apărut ca prin ceață, apoi mâinile, apoi tot corpul. Dintr-o dată, stătea în bancă, vizibil, cu ochii roșii, în fața întregii clase.

– Matei! a strigat Cosmin. Acum te vedem din nou!

– Da, a răspuns băiatul. Magia ghindei se termină.

Ilinca i-a întins desenul, iar Cosmin s-a apropiat, încă uimit. Învățătoarea i-a lăsat să privească ghinda devenită maronie.

– Acum te vedem din nou, Matei. Cum te simți?

– Bucuros. Mi-a fost greu să încep, dar m-a ajutat că m-ați ascultat.

– Poți să ne vorbești acum, a răspuns Ilinca. Ne-ar plăcea să știm ce gândești.

– Vrei să te joci cu noi la pauză? l-a întrebat Cosmin.

– Da, a spus Matei. Foarte mult.

În pauza aceea, Matei a jucat pentru prima oară fotbal cu băieții. A pierdut, a căzut în noroi și a râs cu poftă. Seara, când s-a întors acasă, a scos ghinda din buzunar.

Era din nou doar o ghindă, maronie și obișnuită, fără urmă de aur.

– Mulțumesc, a șoptit el. Nu mai am nevoie de tine.

În seara aceea, Matei a scris în jurnal, cu litere mari: „Azi am fost invizibil, dar am văzut cât de vizibil sunt eu pentru ceilalți. Mâine voi fi eu, cu toate desenele mele”.

A doua zi, Matei și-a deschis caietul în banca lui și i-a chemat pe colegi să vadă desenele. Ilinca a cerut un delfin, iar Cosmin, un dragon fotbalist.

– Vreți să-mi povestiți cum să-i desenez? a întrebat Matei.

A ascultat răspunsurile și a început să schițeze. Era tot un băiat liniștit, dar acum împărțea cu ei ceea ce-i plăcea.

De vorbă după poveste

• De ce credea Matei că nimeni nu îl observă?
• Ce a aflat Matei despre colegii lui când era invizibil?
• Tu ai spus vreodată unui prieten un lucru frumos despre el?