Prințesa Sofia și cheia de argint

Într-o zi ploioasă, Sofia se juca în podul castelului cu pisica Moț. Prințesa se ascundea după cufere, iar Moț o găsea de fiecare dată, urmând foșnetul rochiei albastre.

– Acum să vedem dacă mă descoperi! a șoptit Sofia.

S-a ghemuit lângă un cufăr deschis. Prin lucarnă intra o lumină palidă, în care dansau fire de praf.

– Hopa! Ce-i asta? a spus ea.

În fundul cufărului, sub o pernă prăfuită, strălucea o cheie mică de argint. Avea un trandafir gravat pe cap.

– Miau, a zis Moț, ca și cum ar fi știut ceva.

– Trebuie să existe o ușă pentru ea, a șoptit Sofia. Hai să căutăm!

Au căutat pe holuri, în bibliotecă, în bucătărie. Peste tot ușile aveau broaște mari, nu mici ca cheia ei.

Coridoarele erau tăcute, iar pașii lor răsunau pe lespezile de piatră. Moț mergea înainte, cu coada ridicată, ca un mic căpitan.

La capătul unui coridor, Moț s-a oprit lângă un goblen cu maci. A atins marginea cu lăbuța.

– Ce ai găsit acolo? a întrebat Sofia.

A dat materialul într-o parte. În spate era o ușiță cu partea de sus rotunjită, destul de înaltă cât să treacă un om aplecat. În broasca ei mică se vedea o urmă de argint.

Cheia a intrat în broască, iar Sofia a întors-o cu grijă. Ușa s-a întredeschis spre o cameră mică. Printr-un geam rotund intra lumina zilei.

– Așteaptă, vin și eu cu tine, s-a auzit o voce blândă din coridor.

Sofia s-a întors. Moț s-a așezat lângă prag, ca și cum ar fi așteptat și ea musafirul cunoscut.

Era bunica Sofiei, regina Elena. Se sprijinea de un baston și zâmbea.

– Bunico, am găsit camera ta secretă? a întrebat Sofia.

– Camera noastră, a răspuns regina. Am pierdut cheia acum mulți ani.

– Ce e aici? a întrebat Sofia, uitându-se în jur.

– Amintirile mele, a spus bunica. Uite desenele tatălui tău, când era mic. Și cutia asta cântă un cântec de leagăn.

Sofia a atins cu degetul un desen strâmb, în care un băiețel înalt cât un deget ținea de mână un cal mare, de culoare roșie.

Regina a deschis cutia muzicală și o melodie fină a umplut camera. Sofia s-a așezat pe covor, lângă bunica.

– E frumos, a șoptit ea. Cine ți-a dat-o?

– Mama mea, când eram cât tine.

Sunetele fine ale melodiei se rostogoleau prin cameră ca niște picături de apă, iar Sofia și-a pus capul pe umărul bunicii, ascultând.

Moț a sărit în poala reginei și a început să toarcă. Lumina soarelui a apărut printre nori și a intrat pe un geam mic, rotund.

– Tu ai găsit-o, Sofia, a spus bunica. Cheia ar fi stat acolo încă o sută de ani.

– Mi-ar plăcea să păstrez cheia, a zis Sofia. Și să mă întorc des.

– Atunci e a ta, a răspuns regina, și i-a legat-o la gât cu o panglică. Dar să-mi promiți ceva.

– Ce anume?

Panglica era moale și mirosea a lavandă, iar cheia argintie s-a așezat pe pieptul Sofiei ca o stea mică și strălucitoare.

– Să-mi povestești și tu ce găsești, a zâmbit bunica. Amintirile cresc când le dăruiești.

– Promit! a strigat Sofia, și a îmbrățișat-o strâns.

Regina i-a sărutat creștetul, iar Sofia a închis ochii, simțind căldura îmbrățișării care mirosea a scorțișoară și a vremuri frumoase.

În seara aceea au luat ceaiul în camera secretă, cu fursecuri cu nucă și gem de trandafiri. Bunica povestea, Sofia asculta, iar Moț dormea pe covor, încolăcit ca un covrig. Ceaiul aburea în ceștile mici de porțelan, iar lumânarea de pe masă arunca umbre calde pe pereți, așa că toate lucrurile păreau mai blânde.

Afară ploaia începuse iar, după înseninare. Sofia ținea cheia în palmă, ascultând-o pe bunica. Se gândea că data viitoare avea să aducă și propriile desene în camera lor.

– Pot să pun aici un desen cu noi și cu Moț? a întrebat ea.

– Acela ar fi o amintire minunată, a răspuns regina.

Pisica a tors încet, cu ochii închiși.

De vorbă după poveste

• Unde a găsit Sofia cheia de argint?
• Ce se afla în camera secretă?
• Tu ce amintire frumoasă ai cu cineva drag din familia ta?