În podul unui hambar vechi locuiau doi vecini: Mița Tăcuta, o pisică roșcată cu ochi verzi, și Piți, un șoricel cenușiu cu urechea tăiată la vârf. Se certau de dimineața până seara, pentru orice fărâmă de pâine și pentru orice colț de fân.
Hambarul avea două uși și multe colțuri. Într-unul dormea Mița, în fân, întinsă ca o pătură roșcată. În altul își făcea Piți cuibul, între doi saci de porumb. Ploaia bătea în acoperiș, iar mirosul de fân proaspăt se amesteca cu cel de lapte cald.
– Hai, șoricelule, fugi de-aici! mormăia Mița, întinzându-se leneșă. Visez o zi liniștită.
– Tu fugi! Eu am venit primul! piuia Piți. Hambarul este și al meu!
– Nu e adevărat! a mieunat pisica.
Pisica fugărea șoricelul, iar șoricelul se ascundea în găuri. Mița răsturna sacii, iar Piți rodea plasele. Hambarul era răsturnat, iar doamna Rodica ofta mereu când intra cu găleata de lapte.
Într-o seară, Rodica mutase sacii, iar Piți nu mai găsea drumul obișnuit. Mița i-a apărut în față.
– Te-am prins!
– Stai puțin! a spus șoricelul. Ne fugărim mereu și stricăm hambarul. Putem încerca altceva?
Pisica s-a oprit. Piți și-a adunat curajul, pregătindu-se să-i explice planul lui.
Pisica a ridicat o sprânceană.
– Ce propunere poate avea un șoricel? a întrebat ea, amuzată.
– Hai să încheiem un pact, a zis Piți. Tu nu mă mai fugărești, iar eu nu mai rod sacii. Fiecare are un colț al lui, ca să nu ne mai certăm.
– Putem încerca o zi, a propus Piți. Apoi vedem.
Mița s-a gândit. Și ea se săturase de alergat.
– Eu îți las locul dintre saci, iar tu nu-mi mai răstorni fânul când treci.
– Dacă văd ceva neobișnuit, te chem, a propus Piți.
– Iar dacă ai nevoie de ajutor, îmi spui.
Înțelegerea părea mai bună decât încă o noapte de ceartă.
Au atins laba și lăbuța, apoi au strâns ce împrăștiaseră. Mița a tras fânul spre culcuș, iar Piți a adunat boabele într-un capac.
– Nu credeam că vom lucra împreună, a mărturisit el.
– Nici eu, a răspuns pisica.
Fiecare avea acum locul lui, iar mijlocul hambarului rămăsese liber.
În prima noapte după înțelegerea lor, hambarul a fost liniștit și fiecare s-a odihnit în voie. Mița dormea în colțul cu fân, iar Piți, în colțul cu saci. Nu s-a auzit nicio ceartă, nici măcar un scârțâit de scândură, iar luna a privit liniștită prin fereastră.
A doua zi, doamna Rodica a intrat în hambar cu o găleată de lapte.
– Ce liniște! a spus ea mirată. Ce s-a întâmplat cu voi?
Mița și Piți s-au privit și au zâmbit, fără să spună nimic.
– Mă întreb ce mai pun la cale, a murmurat doamna.
Peste o săptămână, Piți a zărit primul o vulpe apropiindu-se de cuibul găinilor.
– Mița! Vulpea!
Pisica a mieunat tare. Zgomotul a chemat-o pe Rodica în prag, iar vulpea s-a îndepărtat.
Piți și Mița au rămas lângă cuib. De data aceasta nu făcuseră dezordine, ci dăduseră alarma.
– Mulțumesc, Piți, a spus pisica. Fără tine, ouăle ar fi dispărut.
– Iar fără tine, vulpea mă ducea pe mine, a râs șoricelul. Cred că am făcut o echipă bună.
– Cea mai bună din hambar, a zis Mița.
Rodica a privit ouăle întregi, apoi pe cei doi vecini.
– Voi m-ați chemat? Mulțumesc!
Mița și-a ridicat coada, iar Piți s-a îndreptat, mândru.
– Ne-am auzit unul pe altul, a șoptit el.
– Și am lucrat împreună, a adăugat pisica.
Găina a cotcodăcit scurt, de parcă voia și ea să le mulțumească.
De atunci, doamna Rodica punea seara două castronașe cu lapte, unul lângă celălalt. Mița și Piți beau împreună, fiecare în ritmul lui. Mai vorbeau, mai cântau și, în hambar, nu se mai certa nimeni.
De vorbă după poveste
- Ce pact au făcut Mița și Piți?
- Cum au ajutat-o pe doamna Rodica când a venit vulpea?
- Ai devenit vreodată prieten cu cineva cu care te certai?
Lasa un comentariu