Ariciul cu plapuma de frunze

Era sfârșit de toamnă, iar pădurea mirosea a pământ ud și a ciuperci. Frunzele copacilor se făcuseră roșii, galbene și maronii, și cădeau încet, învârtindu-se în aer ca niște fluturi de hârtie. Printre ele mergea ariciul Ghimpe, cu un coș mic în spate.

Ghimpe avea un plan. Voia să-și facă o plapumă de frunze, groasă și caldă, ca să doarmă toată iarna. Îi plăcea să fie pregătit din timp, iar acum, când aerul devenise rece, știa că era momentul potrivit.

– Încep chiar azi, și-a spus el.

Pe drum a întâlnit-o pe veverița Rița, care alerga cu o alună în gură și cu coada ridicată ca un steag.

– Bună, Ghimpe! Ce cari acolo? a întrebat ea, punând aluna jos.

– Frunze. Îmi fac o plapumă pentru iarnă, a răspuns ariciul.

– O plapumă din frunze? a râs Rița. Păi nu se rup? Nu se ud?

– Depinde ce frunze alegi, a zis Ghimpe. Frunzele de stejar sunt groase. Cele de fag, subțiri. Le pun una peste alta, ca pe țiglele unui acoperiș.

– Interesant, a murmurat Rița. Pot să te ajut?

– Dacă vrei, adu-mi frunze uscate, dar fără găuri, a zis ariciul. Eu le așez.

Rița a plecat și s-a întors în fugă cu o grămadă de frunze mari, galbene. Le-a lăsat în fața vizuinii și a mai plecat o dată.

– Spune-mi dacă sunt bune acestea, l-a rugat ea. Mai caut altele dacă ai nevoie.

Ghimpe a cărat frunzele în vizuină, una câte una. Le-a așezat pe jos, iar peste ele a adăugat încă un strat și încă unul. Mirosul lor dulceag umplea vizuina. Cu fiecare rând de frunze uscate, culcușul devenea mai pufos și mai călduros.

Spre seară a venit Tăcuta, cârtița bătrână, cu ochelari mici pe nas. Ieșise din pământ ca să-și întindă picioarele.

– Ghimpe, văd că ai multă treabă, a spus ea încet.

– Da, dar încă nu e gata. Mai trebuie să potrivesc plapuma de deasupra.

– Poți pune puțin mușchi uscat pe margini, a spus Tăcuta. Va ține frunzele la locul lor. Lângă rădăcina scorburoasă este un loc ferit de ploaie.

– Mulțumesc, a zis ariciul. Mă duc să caut acolo.

A pornit cu grijă printre frunzele ude, ținând coșul bine.

A găsit mușchi uscat și moale sub rădăcină și a luat puțin în coș. S-a întors în amurg. Rița l-a ajutat să-l așeze pe marginea culcușului, iar cârtița a verificat cu laba dacă frunzele stăteau bine.

– Așa, nu mai alunecă, a spus ea mulțumită.

Când totul a fost gata, plapuma arăta ca o pătură uriașă, din toate culorile toamnei: roșu, galben, maro. Ghimpe a intrat în ea, încet, și s-a ghemuit. Era moale ca o pernă, călduroasă ca o îmbrățișare.

– Ce frumos e! a exclamat Rița, privind dinafară.

– Mulțumesc, voi amândouă, a spus ariciul. Fără voi nu aș fi reușit așa de repede.

– A fost o plăcere, a zis Rița. Dar acum plec, să-mi ascund restul de alune.

– Noapte bună, micuțule, a șoptit cârtița și a dispărut în pământ.

Afară se lăsa seara. Primii fulgi mici de zăpadă au început să cadă, fără zgomot, pe acoperișul vizuinii. Ghimpe a tras plapuma până la nas și a căscat, mare, cât o ghindă.

– Mi-e somn, a murmurat el.

Pe măsură ce somnul îl cuprindea, ariciul își închipuia primăvara. Vedea ghiocei, soare, albine bâzâind și pârâul curgând vesel. Mirosea a iarbă verde. Zâmbea în somn, iar plapuma de frunze se ridica și cobora odată cu respirația lui.

Iarna a venit, albă și liniștită, iar zăpada a acoperit pădurea. Dar în vizuina cea mică, ariciul Ghimpe dormea cald, între frunzele roșii și galbene, visând la soare, pe care avea să-l vadă din nou la sfârșitul somnului lung.

De vorbă după poveste

• Din ce și-a făcut Ghimpe plapuma?
• Cine l-a ajutat pe arici?
• Tu ce faci ca să ți se facă cald iarna?