Expediția la Polul Somnului

Într-un ținut de poveste trăia Pico, un pinguin rotunjor, cu un fular roșu primit de la mama lui. Într-o seară, vântul îi tot tulbura culcușul și nu putea adormi. Și-a amintit atunci un nume auzit de la bătrânii pinguini: Polul Somnului. Prietenul său Nanuk se odihnea în apropiere.

– Nanuk, ai auzit de Polul Somnului? a întrebat Pico, bătând din aripioare.

– Desigur, a zis ursul polar, mare, alb și blând. E locul unde toate animalele dorm liniștite, fără vânt și fără frig.

– Haide să îl căutăm, Nanuk! a strigat Pico, sărind de bucurie. Mi-ar plăcea să dorm acolo!

Nanuk s-a gândit și a încuviințat încet. Au pornit amândoi, unul lângă altul, pe zăpada scârțâitoare. Pico mergea legănat, pic-pac, pic-pac, iar Nanuk pășea domol, bum-bum, bum-bum. Pe cer, aurora boreală picta dungi verzi și roz, ca un covor de lumină, iar zăpada de sub labe sclipea ca un câmp de cristale.

– Încotro mergem, Nanuk? a întrebat Pico.

– Spre steaua aceea luminoasă, a spus ursul. De acolo vine cărarea adăpostită dintre stânci.

– Și dacă ne ascunde ceața drumul?

– Ne oprim într-un loc ferit și așteptăm să vedem mai bine, a răspuns Nanuk. Nu avem de ce să ne grăbim.

Dar peste un dâmb înalt a coborât o ceață deasă și albă, ca laptele. Nu se mai vedea nici Steaua, nici cerul. Pico s-a lipit de Nanuk. Pentru prima oară în călătorie, i-a fost cu adevărat frică. Vântul șuiera, sloiurile scârțâiau în toate părțile, iar zăpada îi gâdila nasul și îi umplea ochii de fulgi mici și reci.

– Nanuk, nu mai văd cărarea, a șoptit Pico.

– Nici eu. Rămânem aici, lângă dâmb, a spus ursul. Împreună suntem feriți de vânt.

Pico s-a apropiat de blana lui.

– Parcă aud ceva, a murmurat el.

– Ascultăm fără grabă, a răspuns Nanuk, așezându-se în zăpadă.

Pico a rămas liniștit și a ascultat. Printre șuierăturile vântului se auzea un glas: hu-hu, hu-hu. A chemat spre locul de unde venea sunetul, iar glasul i-a răspuns imediat.

– Sunt Hoo, de lângă stânca mare. Vă aud și eu!

– Auzi, Nanuk? E o bufniță! a spus Pico.

– Bună seara, Hoo! a chemat ursul. Așteptăm să se rărească ceața.

– Și aici începe să se risipească, a răspuns bufnița. Lângă mine este un loc ferit de vânt. Când vedeți stânca, veniți pe cărarea dintre dâmburi.

– Dar tu ai fost cel care a spus să ascult, a râs Pico. Fără tine, n-aș fi știut cum.

– Împreună auzim mai bine, a zâmbit ursul. Uneori, un prieten îți arată ce știi deja.

Ceața s-a rărit, iar Pico a zărit stânca de care vorbise Hoo. A pornit alături de Nanuk pe cărarea adăpostită. Pe piatră stătea o bufniță albă, cu ochi mari și galbeni. I-a întâmpinat mișcându-și ușor aripile. Pico i-a făcut semn cu aripioara, bucuros că îi putea vedea chipul.

– Bine ați venit, călătorilor, a spus Hoo. Eu sunt paznica drumului spre Polul Somnului.

– Chiar există? a întrebat Pico, cu ochii cât cepele.

– Există, dar nu e un loc pe hartă, a zis Hoo. Polul Somnului este oriunde ai prieteni, un loc cald și liniște.

– Adică... aici? s-a mirat Nanuk.

Pico s-a uitat în jur, uimit. Ceața se risipise, iar cerul se vedea din nou, plin de lumini colorate. Nanuk se așezase pe zăpadă, iar Pico, fără să-și dea seama, se ghemuise lângă el, cu capul pe blana caldă. Nu mai simțea niciun frig.

– Am ajuns, a șoptit Pico, căscând. Polul Somnului e aici, cu tine.

– Cu tine și cu Hoo, a zis Nanuk blând.

– Hu-hu, noapte bună, a cântat bufnița.

Aurora a dansat toată noaptea deasupra celor trei prieteni. La adăpostul stâncii, Pico dormea lângă blana caldă a lui Nanuk. Ursul se odihnea cu botul pe labe, iar Hoo veghea de sus. Vântul trecea pe partea cealaltă a pietrei. În culcușul lor era liniște, iar zăpada sclipea sub cerul verde și roz.

De vorbă după poveste

• Ce voiau Pico și Nanuk să găsească?
• Cum au găsit drumul prin ceață?
• Unde te simți tu în siguranță, ca la Polul Somnului?