Ghiozdanul cu pietre – poveste despre supărări

Radu avea un ghiozdan verde, nou-nouț, cu o curea roșie. Dimineața, mama îl umplea cu un caiet, două creioane și un măr. Dar de câteva zile, ghiozdanul lui Radu devenise tot mai greu, deși caietul, creioanele și mărul erau tot aceleași.

În povestea aceasta, supărările lui Radu se făceau pietre. Una apăruse când i se rupsese creionul. Alta, când un coleg râsese de desenul lui. A treia, când nu fusese ales la joc.

– O să le țin numai pentru mine, își spusese băiatul.

Nici mama, nici bunica nu știau încă de greutatea din ghiozdan.

În fiecare zi, ghiozdanul scârțâia mai tare. Umerii lui Radu se lăsau în jos, iar pașii se făceau tot mai mici. La școală nu mai râdea, acasă nu mai vorbea.

– Of, ce greu ești, a oftat Radu către ghiozdan.

– Mi se pare că nu mai pot, a șoptit el.

Într-o după-amiază, pe drum, l-a întâlnit cățelul Zdrențe, un cățeluș maro cu coada mereu în mișcare. Zdrențe l-a adulmecat, a lătrat vesel și a încercat să-l împingă cu botul, ca să se joace.

– Nu am chef, a mormăit Radu. Du-te.

Cățelul nu s-a dus. A mers după el până acasă, unde bunica Veta stătea pe prispă, împletind. Când l-a văzut pe Radu, cu spatele aplecat și fruntea încruntată, a lăsat andrelele jos și a zâmbit blând.

– Bine ai venit, puiule. Vino lângă mine.

– Ce ai în ghiozdan? a întrebat bunica. Parcă ar fi făcut din plumb.

– Nimic, a zis Radu. Doar pietre.

– Pietre? Nu cumva sunt pietrele supărărilor? a întrebat ea, tot cu zâmbetul pe buze.

Radu a tresărit. Cum aflase bunica?

Bunica l-a însoțit în grădină.

– Putem deschide ghiozdanul împreună? a întrebat.

Radu a încuviințat. Au scos prima piatră.

– Este pentru creionul rupt, a spus băiatul.

– Ce simți când te gândești la el?

– Mă supăr. Îmi plăcea mult.

Bunica s-a așezat lângă el și a așteptat să-i povestească.

– Atunci spune-i: «Mă supăr că mi s-a rupt creionul, dar îl pot ascuți», a zis bunica. Hai, încearcă.

Radu a repetat, încet, apoi mai tare. Pe măsură ce vorbea, piatra părea să devină mai ușoară. Bunica a luat-o și a pus-o pe gard.

La piatra desenului, Radu a povestit cum râsese colegul.

– M-a durut, a spus el.

– Înțeleg. Nu trebuie să-i placă tuturor desenul, dar poți cere să nu râdă de tine.

– Dacă mai face așa?

– Vorbim și cu învățătoarea. Nu trebuie să rezolvi singur.

Bunica a ascultat, iar Radu a pus piatra lângă prima.

Atunci, Zdrențe a lătrat vesel și a venit și el, cu un băț în gură. Radu a început să râdă, prima oară după multe zile. A scos și piatra a treia, a povestit despre joc și despre cum se simțise lăsat deoparte, iar bunica l-a strâns în brațe.

– Când îmi spui, putem înțelege împreună ce te supără, a spus bunica.

– Dar încă mă gândesc la joc.

– Este în regulă. Mâine putem vorbi despre ce ai vrea să faci. Nu trebuie să-ți treacă totul acum.

Radu a privit pietrele.

– Pe acestea le pot lăsa aici?

– Da. Nu trebuie să le cari înapoi.

Radu a luat ghiozdanul și l-a ridicat în aer. Era ușor ca o pană! L-a pus pe umeri și a făcut câțiva pași, apoi a sărit, s-a învârtit și a alergat prin iarbă. Zdrențe l-a urmat lătrând, cu limba scoasă.

– Sunt ușor! a strigat Radu.

De atunci, Radu încerca să spună când îl supăra ceva. Uneori vorbea cu bunica sau mama, alteori stătea puțin cu Zdrențe înainte să găsească vorbele.

– Astăzi am nevoie să mă asculți, spunea el.

Pietrele vechi le-au mutat la marginea rondului de flori. Alte supărări mai veneau, dar Radu știa că putea cere ajutor.

Seara, pe prispă, Radu și bunica priveau grădina.

– Mulțumesc că m-ai ajutat, a spus băiatul.

– Mă bucur că mi-ai povestit.

– Mi-a fost greu să încep.

– Știu, puiule. Te pot asculta și mâine.

Zdrențe și-a pus botul pe papucul bunicii. Radu l-a mângâiat, bucuros că nu mai trebuia să păstreze toate vorbele în el.

De vorbă după poveste

• Ce reprezentau pietrele din ghiozdanul lui Radu?
• Cum a scăpat Radu de pietre?
• Tu cui spui când ești supărat?