Ceaiul cu gust de amintiri

Ana mergea cu mama prin piață, într-o dimineață cu miros de pâine caldă. Era puțin tristă, pentru că bunicul Gheorghe se mutase la țară și nu-l mai vedea în fiecare zi. Se uita la pietrele din drum și nu zicea nimic.

Deodată a observat o căruță mică, plină cu borcane colorate. Pe o tăbliță se vedea desenată o ceașcă cu abur. Femeia de lângă căruță, în șorț cu floricele, i-a făcut cu ochiul.

– Vino, puiule! Am ceai de toate gusturile, a spus doamna Maria.

– Ce gusturi? a întrebat Ana, apropiindu-se.

– Păi, ceai de mentă, de tei, de mere coapte. Dar am și unul special: ceai cu gust de amintiri. Cine îl bea își aduce aminte clipele cele mai dragi.

– Chiar așa? a șoptit Ana.

Mama a cumpărat o cutiuță cu ceaiul de mere din povestea Mariei. Acasă l-a pregătit și a lăsat ceașca să se răcorească. Ana privea trandafirul pictat pe porțelan. Din abur se ridicau spirale aurii, care păreau să ascundă imagini mici.

– Parcă văd grădina bunicului, a spus fetița, apropiindu-se de masă.

Ana a gustat puțin din băutura răcorită. În farmecul poveștii, i s-a părut că se afla în grădina bunicului. Stătea în leagăn, iar el o împingea ușor.

– Încă o dată, bunicule! râdea ea.

– Bine, ștrengărițo! răspundea el.

Ramurile caisului se mișcau deasupra lor, iar Ana recunoștea fiecare floare albă din amintire.

Ana a clipit. Era tot în bucătărie, lângă mama, dar zâmbea.

– Mi-am amintit leagănul! Și mirosul florilor de cais.

Mama s-a așezat lângă ea.

– Îți plăcea mult acolo. Vrei să-mi povestești?

Fetița a pus ceașca pe farfurioară și a început să vorbească. O amintire o chema pe alta, ca paginile unei cărți.

Și-a amintit apoi o seară de iarnă. Stătea pe genunchii bunicului, lângă sobă, iar el ținea o carte mare de povești. Mustața albă îi tremura când râdea.

– Era odată un cățel care voia să prindă Luna, citea el.

Ana râdea de fiecare dată când bunicul făcea glasul cățelului, subțire și mirat.

– Îmi amintesc și povestea cu cățelul, a spus Ana. Mă bucur, dar mi-e și dor de bunicul.

– Poți simți amândouă, a răspuns mama. Și eu mă gândesc la el.

– Aș vrea să-i spun ce mi-am amintit.

Ana a privit creioanele de pe raft. Avea deja în minte culorile grădinii și ale leagănului.

Ana s-a gândit o clipă. Apoi a luat o foaie și creioanele și a desenat grădina cu leagănul, soba și cățelul din poveste. Cu cele mai frumoase culori a pictat și un bunic cu mustață albă, zâmbind larg.

– Îi trimit amintirile mele, a spus ea.

Mama a pus desenul într-un plic. A ajutat-o pe Ana să scrie un mesaj: „Mi-e dor de tine, bunicule!” Au completat adresa și au lipit timbrul cu o floare.

– Îl trimitem împreună? a întrebat fetița.

Au mers la cutia poștală de la colț, iar Ana a lăsat plicul să alunece înăuntru.

Peste câteva zile a sosit un plic. Ana l-a deschis împreună cu mama. Înăuntru era o fotografie cu bunicul, la poartă, ținând o ceașcă.

– Și el bea ceai! a spus fetița. Ce scrie pe spate?

– Îți citesc îndată, a răspuns mama.

Ana a privit fotografia încă o dată, bucuroasă să-i vadă zâmbetul.

Mama a citit mesajul de pe spatele fotografiei: „Și eu îmi amintesc de tine, floare mică. Leagănul te așteaptă.”

– Mergem la bunicul? a întrebat Ana.

– Vorbim cu el și pregătim vizita de sâmbătă, a răspuns mama.

Fetița a așezat fotografia lângă un desen nou, încă neterminat. Mai avea de colorat câteva flori de cais.

Sâmbătă, bunicul i-a așteptat la poartă cu brațele deschise. Leagănul scârțâia sub caisul înflorit.

– Ce bine te-am revăzut, Ana mea, a spus el.

– Și eu pe tine, bunicule! Am o surpriză. Am adus ceai cu gust de amintiri.

Au băut ceaiul pe prispă, amândoi, cu abur aurit în jurul lor. Ana a povestit cum a râs în leagăn și bunicul a povestit cum a găsit-o, la trei ani, adormită în iarbă. Și amintirile, spuse cu voce tare, au devenit și mai dulci.

De vorbă după poveste

• Ce amintire a văzut Ana în ceai?
• Ce i-a trimis Ana bunicului ca să-i arate că îl iubește?
• Care este cea mai frumoasă amintire a ta?