Parcul mirosea a iarbă tăiată și a flori de tei. Copiii alergau pe alei, iar porumbeii ciuguleau firimituri sub bănci. Teodora era fericită, dar nu se uita niciodată în jos.
Teodora avea șase ani, o fundă galbenă în păr și un obicei urât: arunca pe jos tot ce nu-i mai trebuia. Hârtia de la bomboane, șervețelul, cutia de suc. Nu se gândea unde cade, pentru că avea mereu ceva mai interesant de făcut.
Într-o zi însorită, în parc, Teodora a desfăcut o bomboană și a lăsat ambalajul argintiu să cadă lângă bancă.
– Gata, a spus ea, ștergându-și mâinile. Acum mă duc la leagăn!
– Stai puțin! a zis o voce subțire, de lângă picioarele ei. Nu te grăbi!
Teodora s-a oprit și s-a uitat în jur. Nu era nimeni. Doar hârtia argintie, care se zvârcolea ușor în iarbă.
– Tu ai vorbit? a întrebat fetița, uimită.
– Da, eu, a răspuns hârtia. Mă cheamă Foșa. Mă arunci pe jos ca și cum aș dispărea. Dar nu dispar. Hai să-ți arăt ce se întâmplă cu mine!
Un fir de vânt a ridicat-o pe Foșa și a dus-o în aer. Teodora a urmat-o pe alee, cu funda fluturând. Au trecut pe lângă leagăne și pe sub copaci, până lângă pârâu. Mama o aștepta pe o bancă apropiată, cu o carte în mână. Fetița i-a făcut semn că rămâne pe alee.
– Uite, a spus Foșa, oprindu-se într-un fir de iarbă. De aici, vântul mă poate duce în pârâu, iar apa mai departe.
– Și ce faci acolo? a întrebat Teodora.
– Pot rămâne printre trestii ori pot fi purtată în alte ape. Nu dispar doar fiindcă nu mă mai vezi lângă bancă.
Pe drum, Foșa i-a arătat Teodorei ce se strânsese lângă gard: pungi, capace, hârtii mototolite. Mirosea urât, iar un șoricel căuta printre ele, trist, ceva de mâncare.
– Toate astea au fost aruncate de cineva, a șoptit Foșa.
– Nu m-am gândit că se adună, a recunoscut fetița.
Pe mal stătea barza Miron, cu un picior încurcat într-o pungă de plastic. Încerca să se desprindă și fâșâia neliniștită.
– Uite pasărea! a spus Teodora. Are nevoie de ajutor.
Fetița a rămas pe alee și a chemat-o pe mama. Nu mai văzuse cât de greu se poate mișca o pasăre prinsă într-un ambalaj.
Mama a venit și a chemat îngrijitorul parcului. Acesta a cerut ajutorul unor oameni care știau să îngrijească păsările sălbatice. Teodora a așteptat la distanță. După ce Miron a fost eliberat, barza a făcut câțiva pași pe mal.
– Mă bucur că ai chemat ajutor, i-a spus mama fetiței.
Teodora a răsuflat ușurată.
– Eu am aruncat ambalajul acesta, a spus Teodora, arătând spre Foșa. Nu m-am gândit unde poate ajunge.
– Acum îl poți pune unde trebuie, a răspuns mama.
Fetița l-a ridicat dintre firele de iarbă.
– Și pentru celelalte gunoaie putem face ceva?
Foșa a foșnit ușor, ca și cum ar fi așteptat întrebarea.
– Putem organiza o curățenie cu prietenii și părinții lor, a propus mama. Vorbim și cu îngrijitorul parcului.
A doua zi au venit cu mănuși potrivite și saci. Adulții le-au arătat copiilor ce puteau strânge. Ambalajul Foșa a ajuns la coșul potrivit materialului său, după ce mama a verificat indicațiile de pe recipient.
Au adunat hârtii și ambalaje de pe alei și din iarbă, oprindu-se și pentru apă și odihnă. Obiectele ascuțite ori necunoscute le arătau adulților. Sacii se umpleau încet, iar lângă bănci se vedea din nou iarba. Miron a trecut pe malul celălalt. Teodora s-a oprit o clipă să privească pasărea mergând liberă.
Seara, Teodora i-a povestit mamei despre Foșa.
– Poate părea ciudat, dar hârtia aceea mi-a vorbit!
Mama a zâmbit.
– Ce ai aflat de la ea?
– Că un ambalaj nu dispare când îl las în urmă. Și că pot cere ajutor ca să repar o greșeală.
Pe bancă nu mai rămăsese niciun gunoi.
De atunci, Teodora își păstra ambalajele până găsea un coș potrivit. Când nu știa unde să pună ceva, întreba un adult. Uneori, în parc, auzea o hârtie foșnind și își amintea de Foșa. Își privea funda galbenă în umbra de pe alee, apoi se uita și în jurul băncii înainte să plece.
De vorbă după poveste
- Ce i-a spus hârtia fetiței?
- Unde ajungea gunoiul aruncat pe jos?
- Ce faci tu cu hârtiile și ambalajele?
Lasa un comentariu