Cuvântul iartă-mă

Bogdan și Carina erau cei mai buni prieteni din parc. Se jucau împreună în fiecare zi: făceau castele de nisip, se dădeau pe tobogan și își împărțeau gustările. Nu se certaseră niciodată, până într-o după-amiază de toamnă. Parcul mirosea a frunze ude și a cozonac de la chioșcul din colț, iar soarele sclipea pe băncile umede.

Bogdan adusese de acasă un trenuleț de lemn, vopsit în roșu, cu roți galbene. Carina l-a văzut și ochii ei s-au făcut mari.

– Ce frumos e! Pot să mă joc cu el? a întrebat ea.

– Poți, dar numai puțin, a zis Bogdan.

Carina a luat trenulețul și l-a împins pe cărare, făcând tu-tu! Era atât de fericită, încât a uitat de timp. Bogdan o privea cum se joacă și, încet, o supărare mică a început să crească în el. Carina strângea trenulețul la piept, ca pe un tezaur, iar ochii lui Bogdan se făceau tot mai mici.

În jurul lor, frunzele cădeau liniștite, ca și cum ar fi vrut să nu tulbure nimic.

– Dă-mi-l înapoi! a spus el, după câteva minute. E al meu!

– Încă puțin, te rog! a strigat Carina. Merge atât de frumos!

– Nu! a insistat Bogdan și a tras de trenuleț.

Au tras amândoi, fiecare de o parte. Craac! Trenulețul s-a rupt în două. O roată a rămas în mâna Carinei, iar cabina în mâna lui Bogdan. Pe cărare s-a lăsat o tăcere grea.

Doi copii, care până atunci râdeau, acum nici nu se mai priveau, iar vântul rece le zburlea părul.

– Ai stricat trenulețul! a strigat Bogdan, cu ochii în lacrimi.

– Tu l-ai tras prea tare! a răspuns Carina, roșie la față. Nu mai vreau să mă joc cu tine!

– Nici eu cu tine!

Au plecat fiecare în altă parte a parcului. Bogdan s-a așezat pe bancă, iar Carina a mers lângă tobogan, cu roata în mână. Bunica ei, Zoe, era aproape și a observat-o. Când a început ploaia, s-au întors acasă. Fetița privea picăturile de pe geamul bucătăriei și se gândea la trenulețul rupt.

În bucătărie, bunica Zoe a văzut-o gânditoare și i-a pus o ceașcă de lapte cald pe masă.

– Ce s-a întâmplat, puișor? a întrebat ea blând.

– M-am certat cu Bogdan, a șoptit Carina.

– Pentru ce v-ați certat? a întrebat bunica.

– Pentru trenuleț. Bogdan mi l-a cerut înapoi, eu nu i l-am dat, apoi am tras amândoi.

Bunica a ascultat-o.

– Și ce simți acum?

– Sunt tristă. Îmi pare rău că nu m-am oprit când mi-a cerut jucăria. Aș vrea să putem vorbi din nou.

– Uneori, a zis bunica, un cuvânt mic poate repara mai mult decât orice lipici. Nu-ți vine în minte vreunul?

Carina s-a gândit mult. Apoi ochii i s-au luminat.

– Iartă-mă! a șoptit ea. Dar... trebuie să i-l spun lui Bogdan.

A doua zi, Carina a luat roata și a pornit spre parc. Inima îi bătea repede. L-a găsit pe Bogdan lângă castelul de nisip, cu cabina trenulețului în mâini și privirea în pământ. Frunzele foșneau sub pașii ei, iar în piept simțea un nod mic, ca o piatră.

– Bogdan, îmi pare rău că n-am înapoiat trenulețul când mi l-ai cerut, a spus Carina. Am tras de el și am spus că nu mai vreau să ne jucăm.

Băiatul a ridicat privirea.

– Și eu am tras și am țipat, a răspuns el.

Carina s-a așezat aproape, lăsând roata pe bancă.

– Îmi pare rău, a adăugat Bogdan. Aș vrea să-l reparăm.

– O întrebăm pe bunica dacă ne ajută? a propus Carina.

Băiatul a încuviințat. Apoi au hotărât ca, data viitoare, să stabilească pe rând cât se joacă fiecare. Carina avea să înapoieze trenulețul când Bogdan îl cerea, iar el avea să vorbească fără să tragă de jucărie.

Bunica i-a ajutat să repare trenulețul și l-au lăsat să se usuce. Avea o dungă albă la îmbinare, dar roțile se învârteau din nou.

– Îl încercăm mâine? a întrebat Carina.

– Da, a răspuns Bogdan.

Scuzele nu șterseseră întâmplarea, însă îi ajutaseră să vorbească și să găsească o cale de a continua joaca.

De vorbă după poveste

• De ce s-au certat Bogdan și Carina?
• Cum i-au ajutat scuzele și planul de reparare să continue prietenia?
• Tu ai spus vreodată iartă-mă? Cum te-ai simțit?