După ploaie, ulița satului strălucea ca o oglindă. Radu și-a tras pe picioare cizmulițele galbene, care scârțâiau când mergea, și a ieșit în curte. Bunicul Nelu stătea pe prispă, cu pălăria de paie pe cap. Prin aer mirosea a pământ ud și a mușețel.
– Bunicule, pot să sar în bălți? a întrebat Radu.
– Sigur că poți, a răspuns bunicul, zâmbind. Dar ascultă bine ce-ți spune fiecare baltă. Se spune că ele vorbesc.
– Vorbesc? s-a mirat Radu. Nu se poate!
Prima baltă era mare și rotundă, chiar în fața porții. Radu a sărit cu amândouă picioarele. Pleosc! Apa a stropit ca o floare albă, iar balta a răspuns cu un zgomot adânc: Pleosc, pleosc! Radu a râs și a sărit din nou, de data asta mai sus.
A doua baltă era îngustă, pe lângă gard. Radu a pășit încet, cu un picior. Clipoci, a făcut apa, de parcă ar fi chicotit. Radu a râs și a călcat și cu celălalt: Clipoci, clipoci!
– Hihi, mă gâdilă la glezne! a strigat Radu.
A treia baltă era lângă fântână, adâncă și întunecată. Când Radu a călcat în ea, apa a gâlgâit: Gâl, gâl, gâl. Radu s-a speriat un pic și a făcut un pas înapoi.
– Te-a surprins zgomotul, a spus bunicul. Ai făcut bine că te-ai oprit. Alegem un loc mai puțin adânc.
Radu s-a apropiat de ultima băltoacă, mică, lângă gardul grădinii. A auzit un sunet nou: oac! S-a oprit înainte să sară. Pe o frunză căzută plutea o broscuță verde, cu ochii ca niște mărgele. Se uita spre iarba de dincolo de piatră.
– Bunicule, vino să vezi!
Bunicul s-a apropiat.
– O broscuță, a spus el. Hai să-i zicem Coca.
– Balta ei e tare mică, a observat Radu.
– Da, a răspuns bunicul. În grădină, lângă salcie, este un ochi de apă mai adânc și ferit de soare.
Radu a privit pe sub gard, spre locul arătat.
Soarele a ieșit dintre nori. Pe fundul băltoacei se zăreau pietricele.
– Vezi piatra aceea? a întrebat Radu. Mai adineauri era sub apă.
– Da, a spus bunicul. Băltoaca începe să se usuce.
Coca s-a mișcat pe frunza ei, tot mai aproape de margine.
– Bunicule, balta o să dispară! a strigat Radu. Coca nu mai are unde să stea! Ce facem?
– Tu ce crezi că putem face? a întrebat bunicul, cu glas blând.
Radu s-a gândit. Apoi i s-a luminat fața.
– Am putea s-o ajutăm să ajungă lângă salcie, a propus Radu.
– Vin cu tine, a spus bunicul.
Băiatul și-a privit cizmele galbene.
– Dacă ar avea și Coca o bărcuță?
– Am o cizmuliță veche și curată lângă magazie. O aduc, a răspuns bunicul.
Au pus puțină apă în cizmulița veche, iar bunicul a ajutat broscuța să ajungă înăuntru, pe o frunză. Radu ținea bărcuța galbenă cu amândouă mâinile. Perechea lui de cizme era încă în picioare.
– Mergem încet, Coca, a spus el. Salcia e chiar aici, în grădină.
Radu a făcut pași mici, ca să nu verse apa. Bunicul mergea alături, arătându-i cărarea dintre straturi. Coca stătea pe frunză, cu ochii mari și rotunzi. În curând au ajuns sub salcie. Acolo apa era la umbră, iar iarba verde se apleca peste margini.
Radu a așezat cizmulița cu gura aproape de apă. Coca a sărit afară cu un plici și a înotat spre o frunză.
– Oac! a cântat ea.
– Drum bun, Coca, a șoptit băiatul.
Bunicul i-a zâmbit. Au rămas puțin s-o privească, apoi au dus cizmulița veche înapoi la magazie.
După cină, Radu a băut o cană de lapte cald și a povestit întâmplarea Cocăi de trei ori. Seara, Radu s-a culcat cu cizmulițele galbene lângă pat. În somn le auzea scârțâind și vedea baltă după baltă, plină de sunete: pleosc, clipoci, gâl-gâl și un oac, oac, ca un ecou vesel.
De vorbă după poveste
- Ce sunete făceau bălțile?
- Cum a ajutat Radu broscuța Coca?
- Tu ce faci când plouă afară și ai cizmulițe?
Lasa un comentariu