Luna și fetița care număra stele

Maia avea șase ani și o fereastră în pod, de unde se vedea tot cerul. Într-o seară, când mama o învelise deja, fetița nu a închis ochii. S-a ridicat în genunchi pe pat și s-a uitat afară. Cerul era plin de stele.

– Eu vreau să le număr pe toate! a hotărât ea.

A început să numere stelele, arătându-le cu degetul:

– Una, două, trei, patru, cinci... Hopa, pe aceea am mai numărat-o? Nu mai știu. Să încep de la capăt.

Își mișca buzele repede, ca să nu uite niciun număr.

– Cine numără pe aici la ora asta? a întrebat o voce blândă, ca o muzică de clopoței.

Maia s-a uitat mirată. Luna, mare și argintie, se uita chiar în fereastră, cu un zâmbet larg.

– Bună seara, Lună! Eu număr stelele. Vreau să știu câte sunt, a explicat fetița.

– Hm, a spus Luna. Sunt multe, Maia. Eu le văd de mii de ani și nu le-am terminat de numărat. Dar tu, încearcă. Eu te ascult.

Maia a zâmbit și a luat-o de la capăt, mai încet, cu grijă.

– Zece, unsprezece, douăsprezece... douăzeci! Lună, am ajuns la douăzeci! Dar uite, cele din dreapta clipesc. Cum să le număr?

– Privește-le pe rând, a șoptit Luna. Ele par să-ți facă cu ochiul, dar nu fug nicăieri.

Maia a numărat mai departe, cu degetul întins spre cer. Stelele erau mari și mici, galbene și albe, unele singure, altele în ciorchini, ca strugurii. Ea le dădea nume în gând: Floarea, Pâlpâita, Căpșuna. Fiecare stea cu numele ei era ca o prietenă nouă, pe care o saluta cu mâna.

Maia a numărat mai departe până la treizeci, apoi până la patruzeci. Dar ochii au început să-i lăcrimeze. A căscat, apoi a mai căscat o dată.

– Nu mai pot, Lună. Mi s-au îngreunat pleoapele.

– Cred că aș vrea să mă întind puțin pe pernă.

– Ai obosit? a întrebat Luna.

– Da, a zis fetița și i s-a înmuiat glasul. Sunt prea multe. Nu o să le număr niciodată pe toate.

În spatele ei, ușa s-a deschis ușor. Era Bunu, în pijama cu dungi, venit cu un pahar cu apă.

– Ce faci, Maia, de ce nu dormi? a șoptit el, așezându-se lângă pat.

– Număr stelele, Bunu. Dar sunt prea multe și Luna spune că nici ea nu le-a terminat.

– Poate că numărătoarea poate aștepta până mâine, a zâmbit Bunu, uitându-se și el pe geam.

Luna a început să vorbească încet, ca un cântec de leagăn:

– Maia, stelele nu trebuie numărate într-o seară. Ele stau acolo în fiecare noapte, să le privești. Noaptea asta ai numărat patruzeci, mâine vei număra altele.

– Și dacă mâine doar le privesc?

– E la fel de frumos.

– Dar dacă dispar? a întrebat fetița.

– Nu dispar. Somnul le păzește pe toate, cât timp tu dormi, a răspuns Luna. Pleoapele tale sunt ca niște perdele moi: când se închid, stelele se odihnesc și ele.

Maia s-a gândit puțin. A privit ultima dată cerul, atât de larg și de liniștit. Apoi s-a întins pe pernă și Bunu i-a tras pătura până la bărbie.

– Noapte bună, stelelor, a șoptit ea. Mâine continuăm.

Pe pervaz, o molie mică și-a strâns aripile.

– Noapte bună, Maia, a răspuns Luna, și lumina ei s-a revărsat în odaie ca o pătură de argint.

Bunu a stins veioza și a ieșit în vârful picioarelor. Peste acoperișuri, stelele clipeau încet, una câte una, ca niște lumânări adormite.

Maia respira liniștit. Pe obraz îi cădea o rază subțire de lună. În vis, stătea pe un câmp cu flori și privea stelele, fără să le mai numere. Nu avea nimic de terminat. Pătura era moale, perna era caldă, iar dimineața putea să mai aștepte.

De vorbă după poveste

• Ce voia Maia să facă în seara aceea?
• Ce i-a spus Luna despre stele?
• Tu ce vezi pe cer când te uiți seara pe geam?