Harta secretă din podul casei

Vara aceea, Dan, de zece ani, și Irina, de opt, au ajuns la bunica Veronica, într-un sat de lângă munte. În prima zi a plouat. Bunica le-a propus să cerceteze împreună podul, unde păstra lucrurile familiei.

– Mă întreb dacă găsim comori, a spus Irina.

– Eu mă mulțumesc și cu un mister, a răspuns Dan, potrivindu-și ochelarii.

Au urcat după ce bunica a deschis obloanele și le-a arătat pe unde să calce. Podul mirosea a lemn uscat și a mere păstrate. Printre cufere și rame vechi, Irina a observat un tub de carton.

– Pot să-l deschid?

– Desigur, a spus bunica. Nici eu nu mai știu ce este în el.

Înăuntru era o foaie îngălbenită.

– Dan, este o hartă!

– Și are o ghicitoare, a observat fratele ei. „Pentru cei care știu să aștepte.”

Un X era desenat lângă nuc. Două pietre marcau prânzul și apusul, iar între ele era o linie punctată.

– Mai scrie ceva, a spus Irina: „Între prânz și apus, urmărește drumul apei”.

Bunica s-a apropiat, curioasă, privind colțurile desenului.

Ploaia se oprise, dar era deja după-amiază. Cei doi au coborât cu bunica în curte. Au recunoscut nucul și două lespezi înguste, înfipte de mult în pământ.

– Tata le numea piatra prânzului și piatra apusului, și-a amintit bunica. Nu mi-a explicat de ce.

– Atunci nu trebuie să ghicim umbrele, a spus Dan. Avem două repere!

Iarba ascundea locul de pe hartă.

– Să săpăm lângă nuc! a propus Irina.

– Stai, a răspuns Dan. X-ul e mare, dar cercul de sub el e mic. Să găsim întâi semnele.

Bunica le-a arătat lespezile, fără să le miște. Pe una se vedea un cerc, pe cealaltă, o semilună. Mai aveau de descifrat drumul apei.

– Astăzi solul e prea ud ca să cercetăm bine, a spus bunica. Încercăm mâine, după ce se mai zvântă.

Irina a oftat, apoi a împăturit harta cu grijă. La cină au întrebat despre străbunicul Gheorghe.

– Era tatăl tău, nu-i așa?

– Da, a zâmbit bunica. Un om tăcut, dar cu multe planuri bune pentru satul nostru.

– A fost învățător, a continuat ea. Ținea în buzunar nuci pentru elevii care veneau fără gustare. Și visa ca satul să aibă mai mulți pomi.

– Poate harta e unul dintre planurile lui, a spus Irina.

A doua zi, după micul dejun, Dan a întins o sfoară între cele două pietre. Harta era așezată alături, sub o cană.

– Uite, pe desen e și un șănțuleț, a observat Irina, aplecându-se lângă sfoară.

Sub iarbă se zăreau pietricele așezate în șir. Bunica le-a adus o perie, iar copiii au curățat o porțiune îngustă.

– Pe aici se scurgea apa de ploaie, și-a amintit ea.

– Atunci „drumul apei” chiar există! a spus Dan. Nu e doar o vorbă misterioasă.

Irina a adus apă din butoiul bunicii și a turnat încet în șanțul de piatră. Firul subțire a curs până la o lespede rotundă, aflată între cele două repere.

– Aici se oprește! a strigat ea.

– Și aici e cercul desenat lângă X, a observat Dan.

Bunica a îngenuncheat lângă ei, curioasă să vadă ce ascundea piatra.

Bunica a ridicat lespedea. Dedesubt era o adâncitură căptușită cu pietre, nu o groapă printre rădăcini. În ea stătea o cutie de tablă, pătată de rugină. Dan și Irina au ridicat-o împreună.

– E grea! a șoptit băiatul.

– O deschidem pe masă, a propus bunica.

Au dus-o în casă, lăsând harta și lopățica lângă ușă. Irina țopăia de nerăbdare.

Înăuntru era un pachet învelit în pânză cerată. Bunica l-a desfăcut: scrisori legate cu panglică, câteva nuci uscate și o fotografie cu elevi în fața unei școli.

– Nu sunt monede, a spus Irina.

– Dar uite, bunico, seamănă cu școala ta!

Sub fotografie, străbunicul scrisese: „Un pom sădit astăzi poate hrăni copiii de mâine”. Toți trei au tăcut .

Dan a desfăcut o scrisoare și a citit: „Cine a găsit harta a avut răbdare să caute. Vă las nucile acestea ca amintire a unui gând: să crească pomi pentru sat. Continuați voi ce n-am apucat eu.”

– Nucile sunt foarte vechi, a spus bunica. Le păstrăm în cutie. Pentru plantat vom căuta puieți noi.

– Împreună? a întrebat Irina.

– Împreună, a încuviințat bunica.

Irina a privit din nou fotografia. Nu mai era dezamăgită că nu găsise aur. Își închipuia copiii aceia crescând și povestindu-le altora despre învățătorul lor.

– Comoara încă nu e terminată, a spus ea.

– Poate tocmai asta e partea noastră, a răspuns Dan. Să facem ceva cu gândul lui, nu doar să închidem cutia.

Bunica a așezat scrisoarea pe masă și și-a șters o lacrimă.

– Tata spunea că va lăsa o comoară. Eu credeam că glumește. Acum mi-ar plăcea să-i ducem planul mai departe.

– Eu pot face un desen pentru vecini, a propus Irina.

– Iar eu o listă cu ce ne trebuie, a adăugat Dan.

Au lucrat până s-a aprins lampa.

Au vorbit cu vecinii și au ales un loc pentru pomi. În primăvară, frații s-au întors la plantare. Adulții au săpat gropile, copiii au adus apă, iar bunica a împărțit plăcintă cu prune.

– Nu vor da nuci mâine, a spus Dan.

– Avem răbdare, a răspuns Irina. Doar pentru asta era harta!

Au hotărât cine avea să îngrijească puieții.

Harta a rămas într-o ramă, în camera bunicii, lângă fotografia școlii. Dan a scris dedesubt: „Comoara străbunicului – începută din nou de noi”. Irina a desenat un nuc.

– Când venim vara, trecem întâi pe la pomi? a întrebat ea.

– Sigur, a spus fratele ei. O comoară vie nu se păstrează încuiată.

Bunica le-a pus prune în palmă.

De vorbă după poveste

• De ce au așteptat cei doi frați până a doua zi, când pământul se uscase?
• Ce comoară au găsit, de fapt, cei doi frați?
• Tu ce comoară ai lăsa copiilor din satul tău?