Perlă era o pisicuță albă, cu pete cenușii, care locuia în casa fetiței Elena, la marginea unui cartier liniștit. Nu era prea curajoasă și nu știa să vâneze șoareci. În schimb, știa să toarcă, așa de frumos, de parcă un clopoțel mic ar fi cântat înăuntrul ei.
– Prrr-prrr, prrr-prrr, torcea ea seara pe pervaz, cu ochii închiși.
– Perlă, cântecul tău e cel mai frumos de pe lume! îi spunea Elena.
– Dar nu e un cântec adevărat, miorlăia Perlă timid. E doar un tors.
Glasul pisicuței era încet și moale.
Într-o seară, pe când Elena mergea la culcare, Perlă a ieșit la fereastră. Afară era o noapte caldă de vară, iar toată strada părea nedormită. Se auzeau uși trântite, copii care țipau și un câine care lătra, trist și supărat, în curtea vecină.
Era Buldo, câinele cel mare și maro, care nu putea să doarmă de câteva nopți. Perlă l-a văzut de la fereastră.
– Ce ai, Buldo? a întrebat ea încet.
– Ham, a mormăit câinele. Mă supără atâta zgomot. Nu pot să adorm.
– Pot să te ajut? a întrebat pisica. Eu știu un cântec, dar nu e cine știe ce.
– Dacă tu vrei să-l cânți, eu vreau să-l aud, a zis Buldo, culcându-se pe prispă cu botul pe labe.
Perlă a sărit pe gard, și-a închis ochii și a început: prrr-prrr, prrr-prrr.
Perlă nu mai simțea frica. Cu ochii închiși, își amintea cum Elena o ținuse în brațe în prima zi, cât de mică era și cât de bine mirosea casa nouă. Din amintirea aceea se făcea un tors și mai blând, care se întindea ca o ceață caldă peste gard, peste porți și peste acoperișuri.
Torsul a pornit încet, ca o apă care curge. Se auzea prin aer ca un fir de mătase. Buldo a căscat, a clipit și și-a lăsat urechile jos. Au trecut doar câteva clipe și sforăiala lui a început, adâncă și rară, ca un tren îndepărtat.
Dar Perlă n-a încetat. Un bătrân de la etajul doi, care stătea la geam, a ridicat capul.
– Ce cântec frumos! a șoptit el. Parcă îmi amintește de vremea când eram copil.
A stins lumina și s-a băgat în pat, cu un zâmbet.
Torsul a trecut peste ziduri. Un bebeluș care plângea s-a liniștit în brațele mamei. Doi gemeni care se certau pe o pernă au încetat și au început să cască. În casa de peste drum, o fetiță a pus capul jos și a adormit cu jucăria la piept.
Perlă nu știa ce se întâmplă. Ea continua să toarcă, cu ochii închiși, gândindu-se doar la Elena și la căldura din casa lor. Nu a văzut cum luminile s-au stins una după alta, în tot cartierul, ca niște lumânări.
– Prrr-prrr, prrr-prrr, a murmurat ea.
Atunci a auzit o voce moale din spatele ei.
– Perlă! Ce faci aici afară? Te-am căutat peste tot, a spus Elena, în pijama, cu părul ciufulit.
– Torceam, a șoptit pisica. Pentru Buldo. Dar uite, pare că au adormit toți!
Elena s-a uitat în jur. Strada era tăcută, iar luna ajunsese deasupra caselor.
– Cântecul tău i-a liniștit pe toți, a șoptit ea.
– Dar eu voiam doar să-l ajut pe Buldo, a spus Perlă.
– Și ai reușit, a răspuns Elena. Hai acasă, micuță cântăreață. E rândul nostru să ne odihnim.
Perlă a zâmbit în mustăți. Apoi Elena a luat-o în brațe, a dus-o în casă și a așezat-o pe pătura de la picioarele patului. Pisica s-a cuibărit lângă ea și a început, mai încet, tot prrr-prrr.
– Noapte bună, Perlă, a șoptit Elena. Cântecul tău mă învelește ca o păturică moale.
În câteva clipe, fetița dormea. Pisica a mai tors puțin, tot mai încet, apoi a adormit și ea, cu laba pe pătură. Peste tot cartierul s-a așternut liniștea, iar luna lumina acoperișurile.
De vorbă după poveste
- Ce făcea Perlă ca să-l adoarmă pe Buldo?
- Ce s-a întâmplat cu oamenii din cartier?
- Tu ce cântec ai vrea să-ți fie cântat seara?
Lasa un comentariu