Cutia cu amintiri a bunicului

Ploaia bătea în geam, iar Matei se plictisea. Își sprijinise bărbia în palme și număra picăturile de pe sticlă. Bunicul Nicu a intrat în cameră cu o cutie veche de lemn, ținută cu amândouă mâinile.

– Ce ai acolo, bunicule? a întrebat Matei.

– O cutie cu amintiri, a zâmbit bunicul. Vrei s-o deschizi?

Capacul a scârțâit încet. Înăuntru erau lucruri mici: un nasture, un fluier, o floare uscată și o busolă cu acul tremurător. Pe pervaz, motanul Pufi a deschis un ochi, a căscat și a adormit la loc.

– De ce ții un nasture într-o cutie? a râs Matei.

– Stai să-ți spun, a zis bunicul. Nu e un nasture oarecare.

Bunicul a luat nasturele între degete și a început să povestească.

– Când eram mic, aveam un palton cu nasturi aurii. Într-o zi, am pierdut unul în zăpadă. Am căutat o după-amiază întreagă, cu nasul roșu de frig.

– Și l-ai găsit? a întrebat Matei, cu ochii mari.

– Nu eu. L-a găsit fratele meu mai mic și mi l-a dat înapoi, a spus bunicul. Atunci am înțeles că frații se ajută.

Matei a ținut nasturele în palmă. Era rece și neted, ca o pietricică de râu. Apoi a luat fluierul, a suflat în el și a ieșit un sunet subțire, ca de pasăre.

– Ăsta e fluierul meu de păstor, a spus bunicul. Mi l-a făcut tatăl meu dintr-o ramură de soc. Cu el chemam oile acasă, seara.

– Și veneau? a întrebat Matei.

– Toate, pe rând. Dar Bălana venea mereu ultima, pentru că se oprea să mănânce flori.

Matei a chicotit, iar Pufi a mieunat din somn, de parcă ar fi vrut și el să audă povestea. Băiatul a ridicat floarea uscată, subțire ca hârtia, care mirosea încă a vară.

– De la cine e floarea asta? a întrebat el.

– De la bunica ta, a șoptit bunicul. Mi-a dăruit-o în prima zi când ne-am cunoscut. Mai târziu, am îngrijit împreună grădina.

– Și ai păstrat-o atâția ani?

– Da. Când o văd, îmi amintesc de ziua aceea și de bucuria noastră. Floarea s-a uscat, dar amintirea a rămas.

La urmă, Matei a luat busola și a privit acul care se mișca.

– Asta ce poveste are? Îți arată unde e casa?

– Îmi arată unde e nordul, a explicat bunicul. M-a ajutat odată să mă orientez, când nu mai recunoșteam drumul prin pădure.

– Știam că satul era spre miazăzi, adică spre sud, a continuat bunicul. Cu busola am înțeles încotro priveam. Apoi am zărit poteca pe care venisem și am recunoscut drumul.

– Deci nu avea casa desenată înăuntru! a spus Matei.

– Nu, a râs bunicul.

Ploaia se oprise, iar norii începeau să se risipească.

Matei își dăduse seama că nu se mai plictisește deloc. Inima îi era caldă, de parcă ar fi băut ceai cu miere.

– Bunicule, pot să-mi fac și eu o cutie cu amintiri? a întrebat el.

– Sigur că poți, a răspuns bunicul. Hai să căutăm o cutie.

Au găsit una veche, de pantofi, și au căptușit-o cu o batistă moale. Matei a alergat în camera lui și s-a întors cu o piatră netedă, găsită la mare.

– Asta e prima mea comoară, a spus el. Vrei să știi povestea ei?

Matei a așezat piatra în cutia lui de pantofi, pe batista moale. A povestit cum o găsise la mare, într-o dimineață cu soare.

– Un val a rostogolit-o chiar lângă piciorul meu! Uite cât e de netedă!

Bunicul l-a ascultat cu răbdare, apoi a întrebat:

– Și ce ai făcut după aceea?

Spre seară, mama lui Matei a venit să-l cheme la masă. S-a oprit în ușă: pe covor stăteau două cutii deschise.

– Ce mai faceți voi aici?

– Colecționăm comori, mami! a răspuns Matei. Bunicul mi-a povestit despre nasturele lui. Acum îi spun eu despre piatra mea.

Ultimele raze ale zilei încălzeau pervazul, iar Pufi s-a întins mulțumit. Bunicul a închis cutia de lemn, cu nasturele, fluierul, floarea și busola. Matei a pus capacul peste cutia lui, în care se odihnea piatra. Mâine avea să-i povestească și mamei cum își începuse colecția, alături de bunicul.

De vorbă după poveste

• Care obiect din cutie ți-a plăcut cel mai mult și de ce?
• Ce a pus Matei în cutia lui nouă?
• Tu ce comoară ai pune într-o cutie cu amintiri?