Ilinca avea o rochiță galbenă și un obicei urât: când se supăra, spunea cuvinte care dor. Azi se supărase pe turnul de cuburi, care căzuse a treia oară. Îl privea roșie la față. Pe cer se strânseseră nori mici, iar în curte se auzeau doar pașii grei ai Ilincăi pe pietriș.
– Ești un turn prost! a strigat ea. Te urăsc!
Pe lângă ea trecea Matei, prietenul ei cu ochelari.
– Poate nu ai pus cuburile drept, a zis el blând.
– Taci! Nu te-am întrebat pe tine! i-a răspuns Ilinca.
Matei a lăsat capul în jos și a plecat. Ilinca a rămas singură în curte. Dar în aer s-a auzit un zumzet subțire, ca de clopoțel, iar în fața ei a apărut o zână mică, cu aripi străvezii. Zâna era cât un deget și strălucea, iar de la aripile ei se împrăștia un parfum de tei și de vară.
– Bună, Ilinca, a cântat zâna. Eu sunt Floricica, zâna cuvintelor. Am auzit ce-ai spus și am venit să-ți arăt ceva.
– Cuvintele nu se văd, a zis Ilinca, mirată.
– Ba da, uită-te bine!
Zâna a fluturat o baghetă, iar din gura Ilincăi, de unde ieșiseră vorbele urâte, au zburat doi fluturi mari, cenușii și triști. Dădeau din aripi încet, ca și cum ar fi obosit. Aripile lor tremurau fără chef, iar fluturii lăsau în urmă o dâră cenușie, ca o fumegare de ceață.
Ilinca și-a mușcat buza și a privit în pământ.
– Fluturii arată vorbele care l-au rănit pe Matei, a spus Floricica. Poți fi supărată și poți spune asta. Dar nu trebuie să-l alungi cu jigniri.
Fetița a privit spre banca unde se așezase prietenul ei. Turnul căzut nu mai părea singurul lucru care avea nevoie de grijă.
– Dar vorbele frumoase? a întrebat ea încet.
– În grădina aceasta se fac flori, a zâmbit zâna. Încearcă să spui ce simți, fără să jignești.
Ilinca s-a gândit puțin, apoi a privit cuburile.
– Sunt supărată că turnul cade. Vreau să încerc din nou, dar am nevoie de puțină răbdare.
Ca prin farmec, pe iarbă a răsărit o floare roșie, cu petale moi. Ilinca s-a aplecat și a atins-o ușor.
– O floare! a șoptit ea, uimită.
Petalele se desfăceau în lumina după-amiezii. Floricica plutea lângă fetiță, iar fluturii cenușii se odihneau pe o frunză. Ilinca și-a amintit de Matei și a ridicat privirea.
– Aș vrea să-i spun ceva lui Matei, a zis Ilinca.
Zâna a încuviințat. Fetița s-a apropiat de bancă, fără să se mai grăbească. Matei își ștergea ochelarii și privea spre cuburi.
– Pot să stau puțin lângă tine? a întrebat ea.
El i-a făcut loc, iar Ilinca s-a așezat la capătul băncii.
– Îmi pare rău că ți-am spus să taci, a început Ilinca. Tu voiai să mă ajuți, iar eu te-am repezit.
– M-a durut, a răspuns Matei.
Fetița a ascultat.
– Data viitoare încerc să spun că sunt supărată și că am nevoie de un moment.
Matei și-a pus ochelarii la loc și a încuviințat.
În jurul lor au răsărit mai multe flori: albastre, galbene, violete. Parfumul lor se ridica în aer, iar fluturii cenușii, de dinainte, și-au schimbat culoarea și au devenit portocalii și aurii.
Soarele ieșise din nori și încălzea grădina, iar bondarii veneau să viziteze florile noi.
– Ai văzut? a șoptit Floricica de pe umărul Ilincăi. Cuvintele bune înfloresc, și cuvintele rele pot fi schimbate cu altele. Dar e mai ușor să le alegi bine de la început.
– O să încerc, a promis fetița.
– Vrei să construim turnul împreună? a întrebat Matei.
– Da, te rog, a zis Ilinca. Și mulțumesc!
Au pus cuburile unul peste altul, încet, cu grijă. De data asta, turnul a rămas drept și înalt, până la genunchii lor.
Zâna a zburat înapoi spre soare, cu aripile sclipind. Iar în curtea Ilincăi a rămas o grădină întreagă de flori, care a înflorit tot anul, de câte ori fetița spunea un cuvânt frumos.
De vorbă după poveste
- În ce se schimbă vorbele urâte, și în ce cele frumoase?
- Ce i-a spus Ilinca lui Matei?
- Care e un cuvânt frumos pe care îl spui tu?
Lasa un comentariu