Căluțul de lemn visează

În colțul camerei Ioanei stătea Zbenguț, un căluț de lemn, maro ca ciocolata, cu o coamă din lână galbenă și ochi lucioși, de sticlă. Era căluțul preferat al fetiței. Ioana urca pe el în fiecare după-amiază, se legăna și striga: „Hai, cal, hai!”

Dar acum era noapte, iar Ioana dormea. Luna lumina camera printr-o fereastră întredeschisă și arunca pete argintii pe podea. Zbenguț stătea nemișcat, cu picioarele curbate pe lemnul lui de balansoar, privind pe geam.

– Mi-ar plăcea să alerg odată cu adevărat, a șoptit el.

Pe șaua lui stătea Nuca, o veveriță de pluș, cu coada ridicată ca un semn de întrebare.

– Zbenguț, tu vorbești? Credeam că dormi, a spus ea, frecându-și ochii.

– Nu pot să dorm, Nuca. Mă gândesc la câmpii. Am auzit că există câmpii mari, verzi, cu iarbă înaltă.

– Și eu, a oftat veverița. Dar noi suntem jucării. Putem alerga pe câmpuri în vis.

– Atunci să visăm, a zis Zbenguț, zâmbind.

Nuca s-a așezat mai bine pe șa, și-a prins lăbuțele de coamă și a închis ochii. Căluțul s-a legănat încet, până când camera a părut tot mai departe.

În vis, aerul mirosea a trifoi. Podeaua se prefăcuse într-o câmpie, iar picioarele căluțului se mișcau ușor, fără tălpile balansoarului. Zbenguț a ridicat o copită, apoi pe cealaltă.

– Nuca, pot să merg! a șoptit el.

– Atunci arată-mi câmpia, i-a răspuns prietena lui, strângându-se de coamă.

Au pornit la galop. Mai întâi încet, apoi mai repede, pe un câmp nesfârșit de iarbă verde, plin de flori. Soarele stătea sus, cald, iar vântul le zburlea coama și coada.

– Tropa-tropa, tropa-tropa! a râs Zbenguț.

– Mai repede! a strigat Nuca.

– Mai repede, Zbenguț! Vreau să văd tot câmpul! l-a rugat Nuca.

– Putem vedea și dacă mergem mai încet, a răspuns căluțul. Vreau să simt iarba sub copite.

Au încetinit, trecând printre maci roșii și albăstrele. Un fluture galben a zburat o vreme lângă ei.

Au întâlnit un pârâu limpede, care curgea printre pietre. Zbenguț s-a oprit să bea. Apa era rece și dulce, iar peștișori argintii zburdau în ea. Nuca a coborât, a băut din palme și a stropit botul căluțului.

– Cât de minunat e, a zis ea, râzând.

Pe malul celălalt se afla o pajiște cu mulți cai albi și negri. Nuca s-a urcat din nou pe șa. Zbenguț i-a privit pe cai cu bucurie.

– Merg și eu la ei? a întrebat.

– Mergi, desigur! l-a încurajat Nuca. Eu mă țin bine de coamă.

Zbenguț s-a alăturat hergheliei. Caii l-au primit cu nechezături vesele și au alergat cu el până la marginea câmpiei. În vis putea ține pasul cu ceilalți. Coada Nucăi sălta odată cu galopul.

– Ce drum frumos! a șoptit ea. Mă bucur că am venit cu tine.

Când soarele a început să coboare, Zbenguț s-a simțit obosit și fericit. Herghelia s-a risipit prin iarbă, iar el a pornit încet pe o cărare.

– Unde duce? a întrebat Nuca.

– Cred că înapoi spre camera noastră, a spus el. Parcă văd lumina lunii la capătul ei.

Câmpia s-a făcut tot mai palidă. Florile semănau acum cu petele de lumină de pe podea, iar vântul foșnea ca perdeaua Ioanei. Zbenguț și-a simțit din nou tălpile de balansoar sub el. Era în colțul camerei, cu Nuca pe șa și cu fetița dormind în pat.

– A fost cel mai frumos vis, a șoptit Nuca, căscând.

– Poate mâine îl visăm iar, a zis Zbenguț. Noapte bună, Nuca.

– Noapte bună, Zbenguț.

Ioana s-a întors pe cealaltă parte, cu un zâmbet. Nuca și-a sprijinit botul de coama galbenă, iar căluțul a rămas liniștit, ascultând respirația fetiței.

Luna a trecut încet peste cerul cel mare, iar camera s-a cufundat în liniște. Căluțul de lemn stătea nemișcat în colț, cu veverița adormită pe șa. Dar din când în când, în bătaia vântului, balansoarul se legăna singur, o dată, ca și cum ar fi galopat încă.

De vorbă după poveste

• Despre ce visa căluțul de lemn?
• Cine a mers cu el pe câmpie?
• Tu despre ce ai vrea să visezi diseară?