Într-o seară de toamnă, un coș de nuiele a fost lăsat lângă gardul din fundul străzii. Vântul sufla printre frunzele galbene, iar coșul se legăna ușor. În el, pe o pătură veche, tremurau doi pui: un pisoi cenușiu cu lăbuțe albe și un cățeluș maro, cu urechi lăsate.
– Miau, a șoptit pisoiul. Mi-e frig.
– Ham, a răspuns cățelul încet. Și mie.
S-au strâns unul lângă altul, blană lângă blană, și s-au încălzit puțin. Așa s-au cunoscut și așa au rămas împreună, în prima noapte de singurătate.
În povestea lor, pisoiul și-a spus Mițu, iar cățelul, Rex. Dimineața au ieșit din coș, lipiți unul de altul. Mițu privea atent prin împrejurimi, iar Rex adulmeca aerul.
– Văd o prispă acolo, a spus pisoiul.
– Miroase a oameni și a pâine, a răspuns cățelul.
Au pornit împreună, sperând să găsească ajutor.
– Hai pe aici, Rex! striga Mițu, sărind peste garduri.
– Nu pot sări atât de sus, mi-e teamă, se plângea Rex.
– Nu-i nimic, te aștept! zicea pisoiul. Mergem pe unde poți tu. Eu nu te las niciodată în urmă.
Doamna Veta, o bătrână cu basma înflorată, i-a zărit de pe prispă. Le-a pus apă și hrană potrivită pentru pui, apoi a cerut sfatul veterinarului din sat.
– Stați aproape, micuților, le-a spus ea. Pregătesc un loc pentru voi.
Mițu a mieunat, iar Rex a mișcat coada. Cineva îi observase, în sfârșit.
Cât Veta pregătea un adăpost, puii s-au dus lângă poartă. Dincolo de gard, un câine mare și negru a lătrat. Rex s-a speriat și s-a ascuns după un butoi.
– Mițu, vino aici, a șoptit el.
Pisoiul s-a oprit, cu urechile ridicate. Câinele nu putea trece prin poartă, dar glasul lui părea uriaș.
Mițu s-a întors spre prietenul lui și s-a apropiat de butoi.
– Sunt aici, Rex. Hai înapoi pe prispă.
– Îmi tremură picioarele, a spus cățelul.
– Mergem încet, împreună.
Pisoiul a rămas lângă el. Nu avea de gând să se ducă spre poartă. Pe prispă se auzea doamna Veta vorbind cu cineva.
Rex a ieșit de după butoi și a făcut un pas, apoi încă unul. Mițu mergea aproape, cu coada ridicată.
– Ne-ai auzit, doamnă Veta? a mieunat pisoiul.
Bătrâna i-a zărit și a venit spre ei. S-a oprit lângă pui, vorbindu-le încet, iar lătratul de dincolo de poartă s-a îndepărtat.
– Haideți lângă mine, le-a spus Veta.
Rex a urmat-o, iar Mițu nu l-a lăsat în urmă. Au ajuns sub acoperișul prispei și s-au așezat pe o pătură. Curtea era iar liniștită.
– Mă bucur că ai mers cu mine, a spus cățelul.
Pisoiul s-a lipit de el, torcând puțin.
– Și eu mă bucur că mi-ai spus că ți-e teamă, a răspuns Mițu.
– Credeam că trebuie să par mai curajos, a murmurat Rex.
– Cu mine poți spune ce simți. Rămânem aproape și cerem ajutor.
Cățelul și-a pus botul pe labe. Privea frunzele din curte, liniștit că prietenul lui nu-l lăsase singur.
Seara a început o ploaie rece. Veta i-a găsit pe pătură, sub acoperiș, strânși unul lângă altul. O ureche mare a lui Rex atingea capul pisoiului.
– Mai aproape de mine, a murmurat cățelul.
– Sunt aici, a răspuns Mițu.
Ploaia bătea în curte, dar de data aceasta cineva îi chema înăuntru.
Veta s-a aplecat spre ei.
– Voi doi nu vă despărțiți, nu-i așa? a întrebat ea blând.
Mițu a miorlăit, iar Rex a mișcat coada. Bătrâna zâmbise când îi văzuse prima dată împreună; acum știa că voia să le facă loc amândurora. Lângă sobă îi aștepta coșul pregătit în timpul zilei.
Veta i-a dus în casă, lângă coșul căptușit cu o pătură groasă.
– Aici vă puteți odihni, micuților, le-a spus ea.
– Miroase a curat, a șoptit Rex.
– Și încăpem amândoi, a răspuns Mițu.
Puii s-au așezat împreună, de parcă recunoșteau deja locul. Veta a adus apa și a pregătit hrana pentru seară.
Când a venit iarna, Mițu și Rex aveau deja multe seri liniștite în casa Vetei. Afară ningea, iar ei dormeau în același coș. Pisoiul torcea, cățelul sforăia ușor, cu laba lângă prietenul lui.
– Noapte bună, Rex, a miorlăit Mițu.
– Noapte bună, Mițu, a răspuns cățelul.
Pe scaunul apropiat, Veta își strângea lucrul de mână.
De vorbă după poveste
- Cum a rămas Mițu alături de Rex când acesta s-a speriat?
- Cine le-a oferit ajutor și o casă?
- Cum îi poți arăta unui prieten că îți pasă de el?
Lasa un comentariu