În sat, zăpada ajunsese cât genunchii. Toți copiii aveau sănii cumpărate, roșii și lucioase. Doar Maria nu avea. Privea de pe fereastră cum alunecă ceilalți și ofta.
– Bunicule, aș vrea să am și eu o sanie, a spus ea.
– Putem face una împreună, a zis bunicul Nelu, cu ochii strălucitori. Vii cu mine în șopron?
În șopron mirosea a lemn și a rumeguș. Bunicul a adus câteva scânduri vechi, un ciocan și niște cuie. Maria a luat o scândură în mână și a pipăit-o. Era aspră, plină de noduri, dar tare.
– O să trebuiască să o șlefuim, a zis bunicul. Cu hârtie abrazivă, încet și cu grijă.
Au lucrat trei zile. Bunicul a ales lemnul potrivit și s-a ocupat de unelte, iar Maria a netezit cu el o bucată mică și a ales culorile. Nelu a făcut tălpi trainice și a verificat sania.
– Nu arată ca ale lor, a spus Maria.
– Așa este. Dar am lucrat împreună, fiecare cu ce a putut face.
Sania nu era roșie. Avea culoarea lemnului și câteva pete de rășină. Maria a vopsit-o cu un strat subțire de albastru pe margini și a desenat pe față o floare mare, galbenă. Acum părea o sanie dintr-un basm.
– Gata, a șoptit ea. O botez Floarea.
Satul pregătea o cursă a săniilor.
– Dacă pierd cursa? a întrebat Maria seara.
– Tot vom avea sania și zilele lucrate împreună, a răspuns bunicul. Nu trebuie să câștigi ca să te bucuri de ele.
– Aș vrea să încerc.
– Atunci mâine mergem la pârtia pregătită pentru copii.
Maria și-a pus mănușile la uscat, așteptând dimineața.
Duminică dimineață, tot satul s-a strâns pe deal pentru cursa săniilor. Copiii se aliniaseră în vârf, cu sănii strălucitoare. Alex, un băiat înalt, a râs când a văzut-o pe Maria.
– Asta e sanie? Arată ca un dulap vechi! a spus el.
Maria a strâns buzele, dar n-a răspuns.
– Pregătiți-vă! a strigat învățătoarea. Unu, doi, trei... Start!
Săniile au pornit în viteză. Maria s-a împins cu picioarele și Floarea a alunecat. La început încet, apoi tot mai repede. Vântul îi răcorea obrajii, iar zăpada zbura în valuri. Ținea frânghia cu amândouă mâinile.
Pe pârtia largă, fără copaci sau drumuri în cale, Floarea aluneca bine. Maria privea înainte, iar la margine bunicul și ceilalți adulți urmăreau cursa. Alex rămăsese puțin în urmă. Nu conta dacă sania era nouă sau veche: în dimineața aceea, Maria pornise bine.
– Floarea, zbori! a strigat ea, simțind fulgii pe obraji.
Maria a trecut linia de sosire prima. S-a oprit în zona largă de la capătul pârtiei, cu cosițele pline de fulgi. Copiii au strigat și au aplaudat. Bunicul a alergat spre ea, cu pălăria în mână.
– Ai câștigat, Maria! Ai câștigat cu sania ta!
– Cu sania noastră, bunicule! a râs ea.
Alex s-a apropiat, cu fața roșie de frig.
– Scuze, a mormăit. Nu trebuia să râd. Sania ta e cea mai tare.
– Poți să o încerci, a zis Maria. Poți face o tură când o verifică bunicul.
Au făcut apoi câte o tură, pe rând, în timp ce bunicul îi privea de la marginea pârtiei.
Mama Mariei a adus ceai cu miere pentru toți copiii, iar învățătoarea a împărțit medalii de ciocolată.
– E cea mai bună ciocolată din lume! a zis Maria, cu gura plină.
– Și mie îmi place să o împărțim cu prietenii, a râs bunicul.
Seara, Maria stătea la căldură lângă bunic. Sania fusese pusă în șopron, pregătită pentru altă zi.
– Mi-a plăcut să o facem împreună, a spus fetița.
– Și mie, a răspuns Nelu.
Maria a adormit în patul ei, gândindu-se la floarea galbenă și la turele pe care le mai avea de făcut, fără să numere medaliile.
De vorbă după poveste
- Cum și-a făcut Maria sania?
- Ce a făcut Alex după cursă?
- Tu ce ai vrea să faci cu mâinile tale?
Lasa un comentariu