Ascunzătoarea din pom

În curtea blocului de lângă parc creștea un stejar mare, cu ramuri late. Bianca îl privea în fiecare zi și avea o idee. Într-o dimineață i-a chemat pe prietenii ei, Radu și Ilie, și le-a spus cu glas misterios:

– Facem o ascunzătoare în pom!

– O căsuță în copac? Ca în filme? a întrebat Radu, ridicându-și ochelarii.

Tatăl lui Radu a căutat cu ceilalți adulți un loc potrivit. Ei au ales materialele și au construit o căsuță joasă, cu trepte și balustradă. Copiii pregăteau decorațiuni la masă.

– Eu ce fac? a întrebat Ilie.

– Poți alege culoarea ferestrei, a spus Bianca.

Ilie a ridicat creionul verde, bucuros de alegere.

Căsuța a ieșit mică și trainică, cu o singură fereastră și un acoperiș făcut de adulți. După verificarea făcută de adulți, Bianca a urcat și a strigat:

– E cea mai frumoasă ascunzătoare din lume!

Înăuntru mirosea a lemn proaspăt și a frunze de stejar. Prin fereastră se vedea curtea, ca dintr-un mic turn.

– Trebuie să facem reguli, a zis Bianca, și a luat un creion. Prima: să urcăm treptele pe rând.

– A doua: fără alergat, a adăugat Radu.

– A treia: să nu supărăm vrăbiile, a spus Ilie încet.

Bianca a scris regulile pe un carton, cu litere strâmbe, și l-a lipit lângă ușă.

Zilele următoare au fost cele mai frumoase. Au mâncat sandvișuri în căsuță, au citit cărți, au făcut un telefon dintr-un fir și două cutii. Dar într-o dimineață, Bianca s-a trezit foarte hotărâtă. Era șefa casei, hotărâse ea.

– De azi, eu sunt regina ascunzătorii. Voi faceți ce vă spun.

– Dar am zis că facem reguli împreună, a obiectat Radu.

– Eu am avut ideea! Deci eu hotărăsc, a spus Bianca.

Ilie a rămas tăcut. Apoi a spus încet:

– Eu nu vreau să fiu mereu cel care strânge singur după voi.

Bianca a tăcut și ea, mirată.

Ilie și-a strâns genunchii la piept.

– Anul trecut, când am avut o cutie cu nisip, nimeni nu m-a lăsat să mă joc, a spus el. Tu mi-ai fost prietenă, Bianca. Nu vreau să se repete.

Bianca a simțit cum i se strânge inima.

Radu a coborât din copac și și-a luat ghiozdanul.

– Dacă nu putem hotărî împreună, nu mai vin.

– Nici eu, a spus Ilie.

Bianca a rămas singură în căsuță, cu cartonul cu reguli în mână. Ascunzătoarea părea acum prea mare și prea tăcută. Nu se auzea nici un râs.

S-a uitat la carton. Pe el scria „Să nu supărăm vrăbiile.” Dar ea îi supărase pe prieteni. Bianca a simțit un nod în gât. A coborât lent din pom, privind treptele.

– Radu, Ilie... îmi pare rău, a zis ea. Am vrut să comand și n-ar fi trebuit.

– Mulțumesc, a răspuns Radu. Dar vreau să hotărâm împreună.

– Și să nu strâng numai eu, a adăugat Ilie.

– Împărțim treburile și propunem jocuri pe rând? a propus Bianca.

– Da, dar nimeni nu comandă, a spus Radu.

– Și vrăbiile? a întrebat Ilie.

– Pe ele le lăsăm să-și aleagă singure jocurile, a râs ea.

Au urcat treptele pe rând și s-au așezat împreună. Bianca a adăugat pe carton: „Hotărâm împreună.” Regulile despre grijă și liniște au rămas și ele. Ilie a primit prima alegere a jocului și o cheie imaginară: o ghindă într-un săculeț mic.

– Astăzi suntem observatori de nori! a hotărât el.

Ceilalți s-au apropiat de fereastră.

– Mâine aduc eu biscuiți, a zis Radu.

– Iar eu aduc o pernă mare, a adăugat Ilie.

– Și eu aduc ideile, a râs Bianca. Dar nu hotărăsc singură!

Seara, când soarele a coborât după blocuri, căsuța din pom părea o mică lanternă. Copiii au coborât și s-au despărțit, făcând planuri pentru mâine. Bianca a adormit cu inima ușoară, știind că cea mai bună ascunzătoare e cea în care încape toată lumea.

De vorbă după poveste

• De ce s-au supărat Radu și Ilie pe Bianca?
• Cum au rezolvat copiii problema?
• Ce reguli ai pune tu într-o ascunzătoare?