Cina de duminică la bunici

În fiecare duminică, la ora cinci, mașina familiei Anei se oprea în curtea bunicilor. Fetița aștepta să se deschidă ușa, apoi cobora cu funda roșie în păr.

– Am ajuns! striga ea.

Din bucătărie venea miros de supă cu tăiței. Frunzele foșneau sub pași, iar pe cer se întindeau nori roz.

Casa bunicilor mirosea a lemn, a cozonac și a levănțică, iar în sobă pâlpâia un foc blând.

– Bunico! Bunicule! a strigat Ana, aruncându-se în brațele lor.

– Bine ai venit, comoara mea, a zis bunica Eliza, ștergându-și mâinile pe șorțul cu flori.

– Ai crescut cât un brad, a râs bunicul Nicu, mângâindu-și mustața albă.

Masa din sufragerie era acoperită cu fața de masă brodată. Pe ea se aflau farfurii, pâine caldă, murături, o oală mare cu supă și o tavă cu cartofi la cuptor. Ana își freca mâinile de poftă.

Mama și tata au intrat și ei, cu pachete de la magazin. Toți s-au așezat la masă, unul lângă altul, într-un cerc strâns. Bunicul a luat polonicul și a servit supa fierbinte.

– Poftă bună! au spus toți deodată. Aburul supei se ridica spre tavan, iar pe geamuri se așternuse o ceață caldă, ca un abur de basm.

– Înainte să mâncăm, a zis bunicul, avem un obicei. Fiecare spune ceva frumos din săptămâna care a trecut.

– Eu încep! a strigat Ana, ridicând mâna. Am desenat un câine albastru la grădiniță și doamna mi-a dat o steluță!

– Hai, Ana, ne uităm cu toții! a încurajat-o bunicul.

– Ce bine, a spus bunica, bătând din palme. Albastru? Câine albastru? Nu am mai văzut. Trebuie să-l pui pe perete!

– L-am adus în ghiozdan! a zis Ana mândră, scoțând o foaie îndoită. Toți s-au aplecat să-l vadă.

Apoi a vorbit mama.

– Floarea de pe balcon a înflorit, după atâta așteptare!

Tata a povestit că terminase un proiect greu.

– M-am bucurat când am văzut că a ieșit bine, a spus el.

– Felicitări! a răspuns bunicul.

Ana îi asculta și gusta din supa care se răcorise. Îi plăcea să afle ce făcuseră și ceilalți.

Bunica a povestit despre un arici văzut în grădină, printre frunzele de lângă gard.

– L-am privit de departe, să nu-l deranjez, a spus ea. Mergea foarte hotărât, ca și cum avea o întâlnire.

Ana a râs.

– Dacă îl mai vezi, îmi povestești și mie?

– Sigur. Grădina are mereu câte o întâmplare nouă.

– Dar tu, bunicule? a întrebat Ana. Ce ai făcut tu frumos?

Bunicul a pus lingura jos și s-a uitat în sus, cu ochii strălucind.

– Am găsit în pod o trompetă veche, de pe vremea când eram flăcău.

– O trompetă? a întrebat Ana. Mai cântă?

– Încercăm după cină, a răspuns bunicul. Poate inventăm o melodie nouă.

– Eu pot să bat ritmul! a spus fetița.

Bunica aducea tava cu cartofi, iar din cuptor venea miros de plăcintă cu mere. Ana a privit spre bucătărie, bucuroasă că seara abia începea.

După supă a urmat friptura cu cartofi, apoi plăcinta cu mere, caldă, cu scorțișoară. Ana a mâncat două felii și a lins degetele. Era atât de bine acolo, între oameni care o iubeau și o ascultau.

Seara, după masă, au adus trompeta din pod. Bunicul a suflat în ea, iar sunetul a umplut casa, ca un tunet vesel. Ana a început să danseze, mama a bătut ritmul în masă, iar tata a luat o tigaie drept tobă.

– Hai să ne facem o orchestră! a strigat bunica, râzând cu lacrimi.

Au cântat și au dansat prin casă până când pe fereastră s-a ivit luna. Ana a căscat mare, cu capul pe umărul bunicii.

– Mă bucur că venim în fiecare duminică, a șoptit ea.

– Și noi ne bucurăm, comoara mea, a răspuns bunicul. Casa asta e a tuturor, iar masa are mereu loc pentru încă un scaun.

De vorbă după poveste

• Ce obicei au la masa bunicilor?
• Ce a găsit bunicul în pod?
• Ce întâmplare ai vrea să povestești familiei tale?