Căsuța melcului

Mihu era un melc mic, cu o cochilie în spirală, maronie, pe care o ducea cu el peste tot. Mergea încet, atât de încet încât uneori până și furnicile îl depășeau, dar lui nu-i păsa. Își plimba cornițele prin rouă și zâmbea la fiecare picătură.

Într-o dimineață, pe un trifoi s-a oprit o buburuză roșie, grăbită, cu buline negre.

– Bună, Mihu! Eu sunt Bobi. Merg la floarea mare din colțul grădinii! Vii cu mine?

– Aș merge, a răspuns melcul. Dar ajung abia diseară.

– Nu-i nimic, vin și eu pe jos! a râs Bobi.

Au pornit împreună. Bobi mergea pe lângă Mihu și se oprea din când în când să privească o floare. Soarele urca pe cer, iar iarba mirosea a mentă și a pământ cald. Melcul lăsa pe frunză o urmă lucioasă, ca o panglică de argint.

Pe la prânz au întâlnit-o pe Frunzoaica, o broscuță verde care stătea pe un trifoi mare.

– Hai, Mihu, nu fi așa de încet! a strigat ea. Uite ce frumos e sus, pe floarea mare! Din cochilia ta, nu vezi nimic!

– Ba văd, a zis melcul. Văd rouă și frunze și furnici.

– Îmi pare rău că am râs de tine, a spus Frunzoaica. Dar nu te obosește cochilia aceea? Tot o cari după tine!

Mihu s-a gândit. Nu putea merge repede, dar în cochilie se simțea mereu în siguranță.

– Face parte din mine, a răspuns el. Și îmi ține loc de căsuță.

Au ajuns după-amiază lângă floarea mare, galbenă ca un soare mic. Bobi a zburat deasupra ei, iar Frunzoaica a sărit pe o frunză lată. Mihu a urcat tulpina, încetul cu încetul, până aproape de petale.

– Ai reușit! au strigat prietenii.

Melcul și-a ridicat cornițele și a privit grădina cu bucurie.

De sus se vedea toată grădina: roșiile, salata, gardul vechi și norii cenușii care se apropiau. Vântul s-a întețit, iar primele picături au început să cadă.

– Plouă! a strigat Bobi, ascunzându-se sub o petală.

Frunzoaica a sărit pe pământ, sub o frunză mare, aplecată peste tulpină.

Mihu și-a retras cornițele și trupul în cochilie. Picăturile băteau pe spirală, tup-tup, tup-tup, dar înăuntru se simțea adăpostit.

– Eu sunt acasă, a șoptit el.

A ascultat ploaia și foșnetul grădinii. Nu avea nevoie să alerge după un acoperiș: căsuța lui era mereu cu el.

Ploaia s-a domolit, dar de pe petale încă picurau stropi mari. Mihu și-a scos puțin capul. Bobi se ferea de picăturile care îi udau aripile.

– Aici jos nu picură! a strigat Frunzoaica de sub frunza lată.

– Venim și noi, a răspuns Mihu. Am văzut o tulpină pe care putem coborî.

Mihu a coborât încet, iar Bobi a venit lângă el. Sub frunză era destul loc pentru toți trei.

– Aici pot să-mi usuc aripile, a spus buburuza.

– Iar eu nu trebuie să stau singură, a adăugat Frunzoaica.

Mihu s-a așezat alături de ei, cu cochilia lucind de ploaie.

Ploaia a încetat. Printre nori a apărut o rază de soare, apoi încă una. Grădina mirosea a pământ reavăn.

– Mihu, acum înțeleg de ce îți place căsuța ta, a spus Bobi.

– Eu o am mereu cu mine, a răspuns melcul. Dar mi-a plăcut și adăpostul nostru de sub frunză.

Seara s-a lăsat peste grădină. Prietenii au plecat pe la casele lor, iar Mihu a rămas pe o frunză, privind cerul portocaliu. Greierii cântau încet, iar rouă nouă se așeza pe tulpini.

– Noapte bună, a șoptit el grădinii.

Apoi și-a retras încet cornițele și trupul în cochilie. Înăuntru era întuneric și se simțea adăpostit. Afară, luna a ieșit pe cer, iar vântul a legănat ușor frunza pe care dormea melcul, ca pe un leagăn. Mihu nu mai avea nicăieri de mers. Era deja acasă.

De vorbă după poveste

• De ce nu-i păsa lui Mihu că e încet?
• Ce a făcut Mihu când a început ploaia?
• Care e locul tău preferat de acasă?