Cavalerul fără cal

Radu avea cinci ani și voia să fie cavaler. Își făcuse scut dintr-un capac de oală și coif dintr-o cratiță veche. Îi lipsea doar calul, iar fără cal, credea el, nu poți fi cavaler adevărat.

– Un cavaler are nevoie de cal, a oftat el în curtea bunicilor.

– Eu am o păpușă, a spus sora lui, Mița.

Bunica a râs din pridvor.

– Cavalerii merg și pe jos, Radule! Mergem împreună până la pârâu să culegem mentă?

– Vin și eu! a spus Mița.

– Desigur. Luăm și coșulețul.

Radu și-a potrivit coiful, apoi a pornit pe uliță alături de bunică și de sora lui. Scutul rotund lucea în soare, ca o lună mică.

Mița venea după el, pas cu pas, ținând păpușa de mână. Aerul mirosea a fân tăiat și a flori de tei, iar prin garduri se auzeau găinile cotcodăcind.

– Nu te depărta de mine, a zis Radu, serios ca un cavaler.

– Nu mă depărtez, a răspuns Mița. Eu sunt scutierul tău.

La podețul de lemn au auzit un ciripit subțire: pi-pi-pi! Câteva rățuște galbene stăteau în șir pe marginea drumului, strânse una într-alta, cu ochișorii mari de spaimă. Voiau să ajungă la apă, dar nu se puteau mișca nici înainte, nici înapoi.

În fața lor se afla Gogu, gâscanul vecinului. Își ținea gâtul lung întins și își zbătea aripile albe ca pe două evantaie.

– Șșșș! Drumul e al meu! Nu trece nimeni!

Rățuștele au început să tremure. Mița s-a lipit de piciorul fratelui ei.

– Radu, mi-e frică, a șoptit ea.

Inima lui Radu bătea tare, ca un toboșar. Se uita la gâscan, mare cât o găleată, și se uita la rățuștele mici cât niște ghemotoace de puf. Atunci a înțeles ceva important: nu trebuia să-l învingă pe Gogu, ci doar să le facă loc celor mici.

– Putem rămâne aici, a spus bunica, oprindu-i la distanță de gâscan.

Radu a ținut-o pe Mița de mână. Și-a ridicat capacul în fața lui, fără să înainteze ori să lovească.

– Bună ziua, domnule Gogu! a întrebat cu glas blând. De ce nu vrei să treacă rățuștele?

Gâscanul și-a lăsat aripile puțin mai jos.

– Mi-e cald și sunt morocănos, a mormăit Gogu. Nimeni nu mă lasă să mă odihnesc.

Radu s-a uitat la umbra salcâmului de lângă gard.

– Acolo este liniște. Ai putea să stai la răcoare, iar rățuștele să treacă pe lângă podeț.

Bunica a rămas lângă copii, lăsând pasărea să aleagă singură dacă se îndepărtează.

– Nu m-am gândit la asta, a recunoscut Gogu. Am făcut gălăgie degeaba. Iertați-mă, micuților.

A plecat legănat spre salcâm și s-a așezat la umbră. Radu a coborât scutul.

– Acum este loc pentru toți, a spus el.

Mița s-a uitat spre rățuște. Puii își întindeau deja gâturile, pregătiți să pornească în șir spre apă.

Rățuștele au trecut în șir, cu piciorușele lor late, și s-au aruncat în pârâu. Au plutit pe apă ca niște bărcuțe galbene, ciripind: pi-pi, mulțumim!

– Radu, tu ai fost cel mai curajos! a strigat Mița, bătând din palme.

– Eu doar am stat în fața lor, a zâmbit Radu. Tu ai fost curajoasă să rămâi lângă mine.

Au cules mentă mirositoare cu bunica și s-au întors acasă, pe același drum, de data asta fără frică. La poartă, bunica a așezat coșul de mentă pe bancă. Și-a șters mâinile de șorț și a pus pe capul lui Radu o cunună de frunze verzi.

– Iată-l pe cavalerul meu! a spus ea.

– Dar n-am cal, bunico, a râs Radu.

– Nici nu-ți trebuie unul pentru ce ai făcut astăzi, a răspuns bunica, dar inima ta e mare cât toată casa. Asta face un cavaler.

Seara, Radu a adormit cu scutul lângă pernă, iar Mița, scutierul lui, s-a cuibărit alături, cu păpușa în brațe.

De vorbă după poveste

• Ce a făcut Radu când i-a fost frică de gâscan?
• De ce credeți că gâscanul a încetat să șuiere?
• Voi cum ați ajuta pe cineva mai mic decât voi?