Puiul de elefant și cearșaful de nori

În savană, soarele cobora încet ca o portocală coaptă, iar iarba înaltă se făcea aurie. Toți elefanții se strângeau lângă baobabul cel mare, ca să doarmă. Doar Tomi, elefănțelul cel mic, nu voia să se culce. El încă mai avea de alergat, de bălăcit și de întrebat.

– Tomi, vino lângă mine, a spus mama cu glasul ei adânc. E timpul de somn.

– Dar nu mi-e somn deloc! a protestat elefănțelul, dând din urechile mari. Mă dor picioarele de atâta joacă, dar nu mi-e somn!

– Atunci ia-ți o pătură, a zis mama, și a pus capul jos.

Tomi a căutat o pătură peste tot, dar toate erau prea mici sau prea aspre. Frunzele pișcau, iarba gâdila, iar pământul era tare. S-a întors pe o parte, apoi pe cealaltă, apoi s-a ridicat să se uite la stele.

– Nu merge, a oftat el.

Deodată, un nor mic și alb a coborât până aproape de pământ. Era rotund ca o minge de bumbac și avea două mici adieri în loc de ochi.

– Bună seara, Tomi, a șoptit norul. Pot să te ajut? Mă numesc Norița.

– Tu vorbești? s-a mirat elefănțelul.

– În povestea aceasta, norii pot vorbi, a zâmbit Norița. Văd că nu poți să dormi. Ai vrea o pătură de nor?

– Mi-ar plăcea, a spus Tomi. Poți să cobori lângă mine?

– Bineînțeles. Eu rămân aici, iar tu te poți așeza cum îți este mai bine.

Elefănțelul a încercat să stea locului, dar picioarele i se mișcau, iar trompa căuta mereu câte ceva. Norița a rămas lângă el.

– Încă îmi vine să mă joc, a recunoscut Tomi. Ce să fac?

– Putem încerca să respirăm încet, a răspuns ea. Nu trebuie să te grăbești.

– Respiră, a spus norul. Trage aer pe trompă, ca și cum ai mirosi o floare mare. Apoi dă-l afară încet, ca și cum ai stinge o lumânare. Așa, de câteva ori.

Tomi a tras aer în piept. Hmmm. Apoi l-a lăsat să iasă: fffff.

A mai făcut-o o dată, și încă o dată. Cu fiecare suflare, simțea cum picioarele i se moaie, iar urechile i se lasă. Norița a coborât mai jos și s-a așezat pe spatele lui, ca un ghem de lână.

– Așa, a șoptit ea. Foarte bine.

– E moale, a murmurat Tomi. Și miroase a ploaie de vară. Dar nu o să pleci?

– Rămân până dimineață, a răspuns Norița. Mă pot întinde cât ai nevoie, ca un cearșaf ușor.

Tomi și-a lăsat trompa pe iarbă și a zâmbit. Nu mai trebuia să caute altă pătură.

Elefănțelul s-a lungit în iarbă, iar Norița s-a întins peste el ca un cearșaf ușor, alb și cald. Se auzeau greierii și foșnetul frunzelor. Tomi le asculta fără grabă. Ochii îi erau pe jumătate închiși, iar urechile i se odihneau lângă cap.

– Tomi, ești bine? a șoptit mama, apropiindu-se de el.

– Foarte bine, mami. Mă învelește Norița. Și știi ceva? Parcă îmi vine somnul singur.

Mama s-a așezat lângă el, sub baobab, și i-a atins ușor fruntea cu trompa. Tomi s-a cuibărit mai aproape.

– Somnul e ca un pisoi, a spus ea. Vine când nu-l strigi, când stai liniștit și-l aștepți. Acum dormi, puiule.

Tomi a mai căscat o dată, mare, cât o peșteră, și a închis ochii.

Norița a rămas deasupra lui, ușoară, mișcându-se doar când adia vântul. Stelele au apărut una câte una, iar luna a urcat pe cerul larg. Savana s-a cufundat într-o liniște adâncă, plină de respirații lente.

Dimineața, când soarele a răsărit, elefănțelul s-a trezit odihnit, cu pielea cenușie ușor umedă de rouă. Norița plecase, dar pe firele ierbii rămăseseră stropi mici și strălucitori. Tomi i-a privit și a zâmbit, amintindu-și de cearșaful lui de nori și de noaptea liniștită.

De vorbă după poveste

• Cu ce s-a învelit Tomi ca să adoarmă?
• Ce l-a învățat Norița să facă?
• Tu ce faci ca să te liniștești seara?