Concursul de strănutat – poveste amuzantă pentru copii

Într-o dimineață de primăvară, când pădurea mirosea a flori și a pământ ud, veverița Zâmbilă a venit în fugă la Doamna Bufniță.

– Am o idee! a strigat ea. Facem un concurs! Cine strănută cel mai tare, câștigă!

– Un concurs de strănutat? a clipit bufnița. Foarte original.

Au venit Moș Ursu, iepurașul Lică, câțiva mistreți și o familie de arici. Unii voiau să participe, alții doar să privească.

– Facem sunete caraghioase cu vocea, a explicat Bufnița. Nu trebuie să ne provocăm un strănut adevărat.

Zâmbilă și-a potrivit coada.

– Eu am repetat un hapciu mic, dar foarte muzical, a anunțat ea, încântată.

Bufnița s-a așezat pe creangă, cu un steguleț.

– Fiecare imită o dată un hapciu. Cine are glasul cel mai puternic primește coroana de frunze. Iar cine vrea poate rămâne spectator.

Lică a răsuflat ușurat. Îi plăcea să asculte, dar nu avea chef să facă gălăgie. Zâmbilă a venit în mijlocul poienii și a făcut o plecăciune.

– Hap-ciuuu! a cântat Zâmbilă.

Sunetul a fost mic și subțire, dar coada i s-a ridicat drept în sus. Veverița a privit-o, mirată de propria mișcare, iar animalele au râs împreună cu ea.

– Cred că am câștigat la coadă zburlită, a glumit.

Bufnița a fluturat stegulețul și i-a mulțumit pentru primul hapciu al concursului.

– Lică, vrei să urmezi tu? a întrebat Bufnița.

– Aș vrea doar să privesc, a spus iepurașul.

– Atunci privești, a răspuns ea.

Lică s-a așezat lângă arici, de unde vedea întreaga poiană. Zâmbilă i-a făcut cu mâna. Nu trebuiau să participe toți la fel ca să se bucure de aceeași dimineață.

Moș Ursu a venit apoi cu pași grei.

– Încerc un hapciu de poveste, a anunțat el.

Și-a potrivit glasul, a luat o poziție caraghioasă și a ridicat o labă. Bufnița a privit atent spre crengile de deasupra. Nimeni nu se gândise că, într-un basm, un sunet de urs putea să miște chiar și frunzele copacilor.

– HAPCIUUUU!

Glasul ursului a umplut poiana. În farmecul poveștii, frunzele verzi au foșnit și câteva frunze uscate de pe jos s-au ridicat în aer. Animalele au râs, surprinse de ecoul care se întorcea dintre dealuri. Moș Ursu s-a uitat spre propria labă.

– Cred că mi-a ieșit mai tare decât voiam, a recunoscut el.

Bufnița a ridicat stegulețul.

– Moș Ursu a avut glasul cel mai puternic. Coroana concursului este a lui. Acum ne oprim din zgomote și ne odihnim puțin.

Lică a privit bradul de lângă izvor. O crenguță încă se legăna, iar cuibul unei păsări mici se înclinase.

– Uitați-vă sus! a spus iepurașul.

Toți au întors capetele spre ramură.

Glasul fermecat al lui Moș Ursu zguduise ramura bradului de lângă izvor, unde se afla cuibul pitulicilor. Acum se înclina tot mai mult. Din el a căzut un ou mic, argintiu, direct spre pământ.

– Oul! a strigat Lică. Cade oul!

Fără să stea pe gânduri, iepurașul a sărit atât de iute, cum nu sărise niciodată. A prins oul în labele moi, s-a rostogolit pe iarbă și s-a oprit cu burta în sus, ținând oul la piept, întreg.

– L-am prins! a răsuflat el.

Pasărea-mamă a coborât lângă Lică. Bufnița a luat oul cu grijă și l-a dus înapoi, iar Moș Ursu a sprijinit ramura până când cuibul a stat drept.

– Vă mulțumesc, a spus pasărea.

Lică și-a scuturat iarba de pe urechi. Fusese speriat și încă tremura puțin, dar se bucura că oul era întreg și la locul lui.

Zâmbilă a venit lângă iepuraș.

– Pentru ajutorul tău aș face încă o coroană, a spus ea. Nu este premiul concursului, ci mulțumirea noastră.

– Și pentru toți cei care au pus cuibul la loc, a adăugat Lică.

Bufnița a încuviințat. Moș Ursu și-a plecat capul.

– Data viitoare alegem un joc mai liniștit lângă păsări, a promis el.

Lică a primit o coroniță mică, pe care o ținea între urechi. Moș Ursu purta coroana concursului, iar Zâmbilă le potrivea frunzele căzute.

– Două coroane și o lecție despre gălăgie, a glumit veverița.

Lică a râs. Apoi s-au așezat departe de cuib, iar pasărea a început să cânte din bradul care nu se mai legăna.

Seara au împărțit gustările aduse: fructe, nuci și câteva turtițe pentru cei pofticioși. Moș Ursu a povestit cum îl surprinsese ecoul propriului glas. Lică nu mai stătea ascuns în urma celorlalți, dar nici nu trebuia să devină zgomotos. Îi plăcea locul lui din cerc, unde putea asculta, râde și spune câte ceva când voia.

De vorbă după poveste

• Ce imitau animalele în concurs?
• Pentru ce i-au mulțumit prietenii lui Lică?
• Cum te poți bucura de un joc dacă preferi să fii spectator?