Ceasul care dădea timpul înapoi

Într-o sâmbătă, Andrei a găsit în sertarul bunicului un ceas de buzunar. Era argintiu și lucea ca o lună mică. Când l-a deschis, acele au început să se învârtă în sens invers.

– Uau! a șoptit Andrei. Un ceas care merge înapoi!

Andrei a ținut ceasul la ureche și a ascultat ticăitul. Mirosea a lemn vechi și a ulei, ca în atelierul bunicului.

– Bunicule, ceasul ăsta e al tău? a strigat el.

– Era al tatălui meu, a răspuns bunicul din grădină. E mai special decât pare.

În camera de alături, sora lui, Sara, construise un turn înalt din cuburi colorate. Ținea în mână ultimul cub roșu.

– Andrei, vino să vezi! Am făcut cel mai mare turn!

– Vin! a strigat el și a fugit într-un suflet.

Andrei a alergat prea repede. A lovit masa cu piciorul, iar turnul s-a prăbușit cu un zgomot mare. Cuburile s-au rostogolit pe covor.

– Nu! a strigat Sara și a început să plângă.

– Nu e vina mea, a spus Andrei repede. Turnul tău era strâmb!

Sara a fugit din cameră. Andrei a strâns ceasul, dorindu-și să poată încerca din nou. Acele au tresărit și totul s-a învârtit. O clipă mai târziu, Sara era iar lângă masa lovită. Ultimul cub încă se rostogolea pe covor.

– Turnul a căzut! a strigat ea, exact ca înainte.

Andrei a privit turnul dărâmat și ceasul din palmă. Magia îl întorsese chiar după accident, înainte să dea vina pe sora lui.

– Nu mă duce până înainte de cădere, a șoptit el. Dar pot să schimb ce spun acum.

Sara se uita la cuburi, cu lacrimi în ochi.

– N-ar fi căzut dacă îl făceai mai solid! a izbucnit totuși Andrei.

Sara a fugit plângând. Ceasul a strălucit iar, iar ultimul cub s-a pomenit din nou rostogolindu-se lângă masă. Sara era iar lângă turnul căzut.

– Am rănit-o încă o dată, a murmurat băiatul. Și tot eu am lovit masa.

De data aceasta, Andrei a rămas tăcut. A întors ceasul și a zărit pe spate câteva litere mici: „Iartă-mă”. Nu era o comandă pentru ace, ci cuvântul pe care încă nu-l spusese.

– Nici măcar n-am întrebat-o cum se simte, și-a șoptit el. M-am gândit numai la mine.

Andrei a lăsat ceasul pe covor și s-a așezat lângă Sara.

– Îmi pare rău că am lovit masa și apoi te-am învinovățit. Turnul nu a căzut din vina ta. Înțeleg că ești tristă. Pot să te ajut să-l refacem?

A așteptat răspunsul, fără să se mai uite la ceas.

Sara s-a oprit din plâns și l-a privit cu ochii roșii.

– Chiar îți pare rău?

– Da, chiar. Hai să-l construim împreună, mai mare ca înainte.

– Bine, a zis Sara și a întins mâna după un cub albastru.

Au pus cuburile unul peste altul, roșu, albastru, galben, până când turnul a ajuns la pieptul lui Andrei. Sara a pus ultimul cub în vârf. Turnul s-a clătinat puțin, dar a rămas în picioare.

– Acum chiar e cel mai mare, a spus ea mândră.

– Și cel mai bun, a adăugat Andrei, pentru că l-am făcut amândoi.

Sara a râs, iar Andrei a râs și el. Ceasul de pe covor ticăia acum liniștit, cu acele mergând înainte.

– Uite, nu mai strălucește! a observat Andrei.

– Vrei să-l pui pe raft, ca să nu călcăm pe el? a întrebat Sara.

– Bună idee, a răspuns fratele ei, ridicându-l cu grijă.

Bunicul a apărut în prag, cu mâinile pline de pământ din grădină, și s-a uitat la turn.

– Ce turn minunat! a spus el. Dar mai minunat e că vă văd râzând.

– Am făcut pace, bunicule, a explicat Sara. Andrei mi-a cerut iertare.

– Atunci ceasul și-a făcut treaba, a zâmbit bunicul și a făcut cu ochiul.

Seara, Andrei i-a povestit bunicului tot ce se întâmplase, apoi a pus ceasul în sertar. Nu știa dacă avea să mai strălucească vreodată. Știa însă că putea să-și recunoască greșelile și să ajute la repararea lor chiar atunci, fără să aștepte ca timpul să se întoarcă.

De vorbă după poveste

• De ce s-a repetat o parte a zilei?
• Ce a făcut Andrei până la urmă ca să repare lucrurile?
• Tu cum te simți când îți ceri iertare cuiva?