Cele trei prințese și cele trei daruri

Într-o dimineață însorită, cele trei fiice ale regelui s-au adunat în grădina castelului. Irina, cea mare, își pregătea arcul. Vera, cea mijlocie, își prindea panglici în păr. Tamara, cea mică, culegea flori de mac.

Deodată, în mijlocul grădinii a apărut o zână, cu rochie țesută din raze de soare.

– Bună dimineața, prințese, a spus ea. Sunt zâna Sânziana. Vreau să vă dăruiesc câte un lucru care să vă însoțească toată viața.

– Irina, îți dăruiesc putere. Vera, îți dăruiesc strălucire. Iar ție, Tamara, îți dau răbdarea de a asculta cu bunătate, a spus zâna.

– Dar eu nu voi putea ridica un butoi, a observat mezina.

– Niciun dar nu face totul singur, a răspuns Sânziana. Veți descoperi ce puteți face împreună. Și fiecare dintre voi poate învăța să fie bună.

– Să vedem, a zâmbit zâna.

Și a dispărut într-o ploaie de scântei aurii. Surorile s-au privit nedumerite. Irina a ridicat un butoi de apă ca pe un fulg, Vera s-a admirat într-o fântână, iar Tamara a ridicat din umeri.

A doua zi, au pornit pe drumul spre oraș, să cumpere pânză pentru rochiile de bal. Era o dimineață ploioasă, iar drumul era plin de glod. Cele trei surori mergeau încet, cu picioarele pline de noroi.

La o cotitură, au găsit o căruță veche, înțepenită în glod până la osie. Un bătrân cu barbă albă trăgea de cal și gemea, cu hainele ude până la piele.

– Bună ziua, copile, a spus el. Mă puteți ajuta?

Irina s-a apropiat grăbită.

– Dați-vă puțin la o parte. Ridic eu căruța!

A tras de roată, dar căruța s-a înclinat, iar lăzile au alunecat spre margine. Prințesa s-a oprit.

– Am putere, dar nu știu unde s-o sprijin, a spus ea, încruntată.

Calul a nechezat, neliniștit. Vera a făcut un pas înapoi, ferindu-și poala rochiei de noroi.

– Mai întâi să liniștim calul, a spus bătrânul.

Vera și-a privit rochia, apoi animalul speriat.

– Nu știu cum, a mărturisit ea.

– Vă arăt eu, a răspuns omul. Dar am nevoie să mă așez o clipă.

Tamara a zărit o piatră uscată lângă gard.

– Poftiți aici. Noi vă ascultăm. Ne puteți spune ce s-a întâmplat?

Doar Tamara s-a așezat lângă el, pe o piatră.

– Moșule, vă e frig? a întrebat ea.

– Puțin, fetițo. Am pornit la piață cu mere pentru copiii din sat, dar am rămas în drum.

Tamara și-a dat jos pelerina și l-a învelit.

– Vă aduc ajutor, a spus Tamara. La casa de alături, a explicat că o căruță rămăsese blocată. Femeia a pregătit ceai, iar soțul ei a adus o frânghie și o scândură.

– Venim, a spus el.

Tamara le-a mulțumit. În drum a mai întâlnit doi vecini, care au lăsat lucrul și au pornit cu ea, gata să ajute.

Au ajuns toți la căruță, unul cu frânghia, altul cu o scândură, iar altul s-a dus să liniștească același cal. Tamara i-a dat ceaiul bătrânului, care a început să zâmbească. Apoi s-au pus cu toții pe lucru.

– Una, două, trei! au strigat ei.

Vecinii au sprijinit roata, iar Irina a împins acolo unde îi arătaseră. Vera a stat lângă cal, alături de un gospodar. Tamara l-a ajutat pe bătrân să se ridice.

Căruța a ieșit pe drumul tare.

– Mulțumesc tuturor! a spus omul.

Irina și-a șters fruntea. Avea noroi pe mâneci, dar acum știa cât de mult conta să lucreze împreună.

– Eu credeam că pot rezolva doar cu puterea mea, a recunoscut Irina.

– Iar eu mă gândeam întâi la rochie, a spus Vera. Îmi pare rău că am stat deoparte.

– Eu doar am întrebat de ce avea nevoie, a răspuns Tamara. Apoi am cerut ajutor.

Surorile l-au însoțit pe bătrân până la piață, mergând lângă căruța care scârțâia.

În seara aceea, bătrânul le-a dat un coș cu mere. Zâna Sânziana, ascunsă într-un nor, a zâmbit. Pe drum spre casă, cele trei surori au cântat împreună. Au înțeles că darurile se înmulțesc doar când sunt folosite cu inimă bună.

De vorbă după poveste

• Ce daruri au primit cele trei surori?
• Cum a ajutat fiecare la scoaterea căruței?
• Tu cum ai putea ajuta pe cineva care are nevoie?