Cerbul cu un singur corn

În pădurea mare, plină de stejari bătrâni, de ferigi și de mirosul răcoros al mușchiului, trăia un cerb tânăr pe nume Alin. Avea ochi blânzi, picioare lungi și un singur corn. Pe celălalt îl pierduse în iarna aceea. Cornul rămas era frumos și ramificat, dar unii cerbi râdeau de el.

– Uite-l pe Alin cel Jumătate! striga cerbul Sorin, mândru de coarnele lui uriașe. Cu un singur corn nu poți nici să te lupți, nici să te lauzi!

– Nu vreau să mă lupt, a răspuns Alin încet. Eu vreau doar să trăiesc în pace.

Căprioara Dana, care îl cunoștea de mic, s-a apropiat de el.

– Nu-i băga în seamă, Alin. Eu cred că ești bine așa cum ești. Un corn sau două, ești același Alin.

– Mulțumesc, Dana, a zis Alin. Dar mi-aș dori să nu fiu atât de diferit.

Alin a oftat și a plecat să se plimbe prin pădure, singur. A mers pe poteci pe care nu le mai călca nimeni, prin tufișuri dese și printre rădăcini noduroase, și le-a învățat pe toate pe de rost.

Într-o dimineață, o ceață deasă și rece a acoperit toată pădurea, de la poiană până la râu. Copacii păreau fantome, iar potecile dispăruseră. Sorin, Dana și alți cerbi plecaseră după ghinde și acum nu mai știau cum să se întoarcă. Au rătăcit prin tufișuri, cu coarnele agățate în crengi.

– Ajutor! a strigat Sorin, cu cornul prins într-un desiș. Nu mă pot mișca!

– Și eu sunt blocat! a spus un alt cerb. Crengile sunt peste tot! Nu mai știm încotro e casa!

– Liniște, a șoptit Dana.

Dana a ciulit urechile. Din depărtare se auzea un pas ușor, ca de frunză care cade.

Alin venea prin ceață, oprindu-se din când în când să privească poteca. Își apleca atent capul pe sub ramurile joase. Cornul lui era unul singur, dar tot trebuia să aibă grijă la crengi.

– Am auzit strigătele voastre! a spus el. Unde sunteți?

Dana i-a răspuns îndată, bucuroasă să-i recunoască glasul.

Alin nu vedea departe prin ceață, dar recunoștea stejarul cu trunchiul despicat și piatra de lângă rădăcini. Trecuse de multe ori pe acolo, în plimbările lui.

– Știu locul acesta, a spus el, apropiindu-se. Mai încolo este o potecă largă spre poiană. Întâi să vă ajut să ieșiți dintre crengi.

– Stați liniștiți, a spus Alin. Vă scot eu de aici. Sorin, apleacă capul spre stânga, apoi ridică-l încet.

Sorin a ascultat și, cu mare grijă, cornul i s-a desprins din crengi. Alin a mers la fiecare cerb și i-a ajutat, pe rând, să iasă din desiș.

– Cum de cunoști atât de bine locul? a întrebat Sorin.

– M-am plimbat des pe aici, a răspuns Alin. Am ținut minte copacii și locurile unde crengile coboară peste drum.

A arătat spre poteca largă.

– Vom merge pe acolo. Încăpem cu toții și putem păstra loc între noi, ca să nu ne încurcăm.

Sorin a lăsat capul în jos, rușinat.

– Îmi pare rău că am râs de tine, a zis el. N-ar fi trebuit să te poreclesc.

– M-a durut, a răspuns Alin. Mă bucur că îmi spui asta.

Dana s-a apropiat de ei. Era vremea să pornească spre poiană, înainte să se răcească mai tare.

Alin a condus tot grupul printre copaci, pe cărări pe care doar el le știa. Pe drum, ceața a început să se ridice, iar soarele a apărut ca o monedă aurie printre ramuri. Cerbii au ajuns la poiană, unul după altul, în siguranță și râzând de ușurare, iar iarba verde strălucea de rouă.

– Alin, vrei să fii ghidul nostru? a întrebat Dana.

– Și vrei să ne ierți? a adăugat Sorin, cu glasul mai blând decât înainte.

– Cu mare plăcere, a răspuns Alin.

De atunci, prietenii au început să învețe potecile împreună. Sorin îi vorbea cu respect și îl asculta când avea ceva de spus. Alin nu mai simțea nevoia să-și ascundă cornul. Mergea lângă Dana cu inima ușoară, bucuros să fie primit printre ceilalți așa cum era.

De vorbă după poveste

• De ce era trist Alin la început?
• Cum i-a ajutat Alin pe ceilalți cerbi?
• Ce vorbă bună i-ai spune unui prieten care se simte diferit?