Corabia de pe cerul nopții

Lia stătea în pat, cu somnul încă departe. Se întorsese pe pernă și își numărase degetele de la picioare. Afară, luna era rotundă, iar stelele clipeau încet. Fetița a închis ochii pentru o clipă. În vis, un val de nori s-a apropiat de fereastra ei.

Deodată, pe geam a bătut cineva: toc-toc. Lia s-a ridicat și a văzut un lucru ca din basm: o corabie mică, de lemn, cu pânze din nori, plutea chiar în fața ferestrei, pe un val de cer. La cârmă stătea un pisoi alb, cu pălărie albastră de căpitan.

– Bună seara! a spus pisoiul. Eu sunt Căpitanul Pisică. Adun copiii care nu pot dormi pentru o plimbare pe cerul nopții.

– O plimbare cu corabia? a șoptit Lia. Pe stele?

– Printre stele, a zâmbit căpitanul. Vrei să vii?

– Dar nu cade corabia? a întrebat Lia.

– Niciodată. E făcută din liniște.

Din corabie s-a întins până la fereastră o punte lată de nori. În vis, Lia a pășit pe ea și a ajuns la bord. Lemnul punții era călduț. Corabia s-a legănat ușor, apoi a pornit printre stele. Sub ei, orașul se micșora, iar vântul îi mângâia obrajii.

La o altă fereastră, corabia s-a oprit. Un băiețel privea din camera lui, ținând un iepuraș de pluș la piept. Căpitanul a întins din nou puntea de nori și a așteptat. Lia s-a apropiat de marginea ei și i-a făcut băiatului un semn prietenos.

– Salut, a șoptit Lia. Vrei să vii cu noi?

– Eu sunt Mic, a spus băiețelul. Mi-e frică de întuneric.

– Aici nu e întuneric, a zis Lia. Uite câte stele sunt. Ți le dăruiesc eu.

Mic a urcat timid pe corabie, strângându-și iepurașul. Lia l-a luat de mână, iar el a zâmbit puțin. Corabia a pornit mai departe, tot mai sus, iar stelele, mari și mici, au început să se apropie. Una s-a întins aproape de bord, ca să se vadă mai bine.

– Uită-te la steaua asta, Mic, a spus Lia. Seamănă cu un bob de zahăr.

– Eu văd o floare, a zis băiețelul. Cu cinci petale.

– Și eu văd un clopoțel, a râs căpitanul. Fiecare stea e puțin altfel pentru fiecare.

Au trecut pe lângă Calea Lactee, care semăna în vis cu un râu de stele. Luna îi privea ca o bunică blândă. Căpitanul le-a adus o băutură caldă de poveste, cu miros de vanilie, în două căni mici. Copiii au sorbit-o încet, așezați pe pernele de nori.

– Mmm, ce bună e, a șoptit Mic, căscând.

– Mă încălzește ca o păturică, a spus Lia.

– Mai stați puțin și odihniți-vă, le-a propus căpitanul.

A strâns cănile și s-a întors la cârmă. Pânzele foșneau încetișor, iar valurile de nori legănau corabia fără grabă.

– Dar nu vreau să dorm încă, a zis Lia, cu o voce somnoroasă.

– Atunci doar odihnește-te, a zâmbit pisoiul. Eu duc corabia înapoi.

– Și mâine mai vii? a întrebat Mic.

– Oricând îți e greu să dormi, a promis căpitanul.

Lia s-a așezat pe o pernă moale, făcută dintr-un nor. Mic s-a ghemuit lângă ea, cu iepurașul pe piept. Corabia se legăna ușor, ca un leagăn mare, iar marea de cer curgea sub ei, sclipind. Lia a închis un ochi, apoi pe celălalt, și nici nu a observat când s-a oprit în fața geamului.

Corabia s-a oprit pe rând la cele două ferestre. Câte un val de nori i-a purtat pe copii până în paturile lor, fără să-i trezească.

– Noapte bună, mici navigatori, a șoptit căpitanul.

Lia a simțit perna moale sub obraz. Corabia a plecat mai departe, cu pânzele luminate de lună.

Pe cer, corabia plutea mai departe, printre stele, în căutarea altor copii treji. În camerele lor, Lia și Mic dormeau adânc, cu zâmbete mici pe buze. Afară, luna s-a mutat încet peste acoperișuri, iar noaptea s-a întins peste oraș, ca o pătură moale și albastră.

De vorbă după poveste

• Cine a invitat-o pe Lia în corabie?
• Cum l-a ajutat Lia pe Mic să nu-i mai fie teamă?
• Unde ai vrea tu să te ducă o corabie a nopții?