Prințul Radu avea o haină de catifea albastră, pantofi lucioși și o mare grijă: nu știa să danseze. Peste trei zile era balul regal, iar toată lumea aștepta ca el să deschidă dansul. Radu se gândea la asta atât de mult, încât nu mai putea nici să mănânce prăjitura cu vișine.
– Unu, doi, trei! Spatele drept, Alteță! a strigat maestrul Dobre, bătând din palme.
– Picioarele mele nu mă ascultă, a oftat Radu. Am călcat deja pe două covoare și pe pisica reginei.
– Mai încercăm o dată, a spus maestrul, răsucindu-și mustața lungă.
Seara, prințul a ieșit pe poarta mică a grădinii, ca să respire. În satul de lângă castel se auzea o vioară veselă, iar aerul mirosea a pâine caldă. Într-o poiană, o fetiță cu fundă roșie se învârtea, iar praful auriu zbura în jurul ei ca un nor.
– Cum faci asta? a întrebat Radu, ieșind din tufiș.
– Dansez! a râs fetița. Eu sunt Ilinca. Tu cine ești?
– Radu. Și nu știu deloc să dansez, a mărturisit el, fără să spună că e prinț.
– Păi vino să înveți! a strigat Ilinca.
Ilinca l-a luat de mână și i-a arătat cum să asculte vioara.
– Auzi unde revine melodia? Facem câte un pas mic, împreună cu ea.
– Inima mea bate mult mai repede! a mărturisit Radu.
– Are emoții. Putem începe încet.
Au bătut întâi ritmul din palme. Radu a simțit că nu trebuia să învețe toate mișcările dintr-odată.
Radu a încurcat pașii și a atins pantoful Ilincăi.
– Îmi pare rău!
– Nu-i nimic. Mai încercăm, a răspuns ea.
O rățușcă a traversat atunci poiana. Cei doi s-au oprit să-i facă loc.
– Poftiți, doamnă rață, a spus Radu, făcând o reverență.
Rățușca a măcăit și a plecat țanțoșă. Copiii au izbucnit în râs, apoi au reluat dansul.
– A fost mai ușor când nu m-am gândit numai la greșeli, a observat Radu.
– Putem să ne oprim când încurcăm ceva, a spus Ilinca. Apoi reluăm pasul.
– Și putem să râdem împreună.
– Sigur, dacă ne simțim amândoi bine.
Ilinca a bătut din palme, iar Radu a făcut un pas mic. Pantofii lor nu s-au întâlnit.
În serile următoare, Radu a revenit în poiană, după ce le spusese părinților unde mergea. Ilinca îl învăța pași mici și o învârtire simplă. Tatăl ei cânta la vioară, așezat pe un butuc.
– Mai rar puțin, vă rog, cerea prințul când nu putea ține ritmul.
Muzica încetinea. Radu descoperea că putea să întrebe și să încerce deschis.
– Mâine e balul, a spus Radu într-o seară, cu glasul tremurat. Mi-e teamă că o să uit tot.
– Poți să uiți un pas și să-l încerci iar, a răspuns Ilinca. Dacă vrei, vin și eu să te văd.
– Chiar ai veni? a întrebat prințul, cu ochii strălucind.
– Sigur că da. Sunt prietena ta, nu?
În ziua balului, sala strălucea de lumânări. Radu stătea în mijloc, cu mâinile reci, iar toți ochii erau pe el. La ușă, într-o rochie cu flori, a zărit-o pe Ilinca, adusă de tatăl ei, cântărețul din sat. Inima lui a bătut mai încet.
– Mi-e frică, a șoptit Radu, când ea s-a apropiat.
– Ascultă muzica, Radu. Iar dacă greșești, râzi, i-a răspuns Ilinca zâmbind.
– Bine. Regula numărul unu: râsul, a spus prințul.
Radu a închis ochii, a tras aer în piept și a făcut primul pas. Apoi al doilea. S-a împiedicat puțin, dar a râs, iar sala întreagă a râs odată cu el. Muzica s-a ridicat și toți au început să danseze, învârtindu-se printre lumânări.
– Bravo, Alteță! a spus maestrul Dobre. Cine te-a ajutat să prinzi ritmul?
– Ilinca, a răspuns Radu. A avut răbdare cu mine. Și tatăl ei ne-a cântat la vioară.
– Iar Radu a încercat din nou, a adăugat fetița.
Maestrul i-a salutat pe amândoi.
– Atunci am și eu ceva de învățat din lecția voastră, a spus el, zâmbind.
La sfârșitul balului, Radu era obosit și vesel. Încă mai avea pași de învățat, dar nu mai voia să se ascundă din pricina lor. Știa că putea cere ajutor și putea relua o mișcare.
– Mai dansăm în poiană? a întrebat-o pe Ilinca.
– Cu drag!
În vara aceea s-au întors adesea acolo, cu muzică, răbdare și multe râsete.
De vorbă după poveste
- De ce îi era rușine prințului Radu?
- Ce l-a învățat Ilinca să facă atunci când greșește?
- Tu ce ai învățat de la un prieten și ți-a plăcut?
Lasa un comentariu