Marea călătorie a norului Pufi

Sus, pe un vârf de munte, într-o dimineață cu miros de brad, s-a născut un nor mic, alb și rotund, cu obrajii roz. L-au numit Pufi. Lui Pufi îi plăceau munții, dar mai mult îi plăcea un gând: voia să vadă marea, despre care auzise povești de la vânt.

– Hai, Pufi, pornim! a șuierat vântul prietenos, numit Vântișor. Te duc eu până la mare!

– Dar e departe? a întrebat Pufi.

– Foarte departe. Dar pe drum vei vedea orașe, râuri și copii, a răspuns Vântișor. Ține-te bine!

Pufi a plutit toată ziua deasupra pădurilor, ca o barcă pe un lac de cer. Spre seară a ajuns la primul oraș. Casele aveau acoperișuri roșii, iar ferestrele se luminau una câte una. Mai târziu, într-o cameră, a văzut un băiețel adormit și s-a apropiat să-l privească.

– Ce mic și liniștit, a șoptit Pufi. Vântișor, îl pot ajuta cu ceva?

– Poți să-i faci puțină umbră, să nu-l deranjeze luna în ochi, a sugerat vântul.

– Bine, a spus Pufi, și s-a așezat în fața lunii. Băiețelul a oftat în somn și s-a întors pe cealaltă parte, mulțumit.

În al doilea oraș mirosea a flori. Pufi a coborât lângă o fereastră deschisă, unde o fetiță pe nume Mărgărita ținea în brațe un ghiveci cu o floare veștejită. Lacrimi mici îi curgeau pe obraji, iar luna le făcea să strălucească.

– De ce ești tristă? a întrebat Pufi.

– Floarea mea are nevoie de apă. Tocmai mă duc să-i aduc, a spus Mărgărita, mirată de norul vorbitor.

– Eu pot lăsa câteva picături în ghiveci, a propus el.

Fetița a așezat floarea pe marginea pervazului, iar Pufi s-a apropiat.

Pufi și-a privit puful alb. Dacă lăsa ploaia să cadă, avea să rămână mai mic. Încă nu știa cât de departe era marea, dar voia să ajute floarea. S-a oprit deasupra ghiveciului și a scuturat câteva picături. Au căzut ușor pe pământul uscat, fără să ude camera.

– Pic-pic-pic, a cântat ploaia pe frunze.

– Mulțumesc, norișorule! a strigat Mărgărita. Uite, floarea se ridică!

– Mă bucur, a zâmbit Pufi. Acum trebuie să plec mai departe.

– Rămâi aici peste noapte! a spus fetița.

– Nu pot, trebuie să ajung la mare, dar mi-a plăcut mult la tine.

Pufi a plecat, mai mic și mai subțire, dar mai fericit. În al treilea oraș, unde era liniște și toată lumea dormea, a dăruit din nou o picătură unui copac însetat. Peste dealuri, peste lanuri, a lăsat câte o ploaie scurtă. La fiecare oprire rămânea mai mic, dar vântul îl ținea în brațe.

– Pufi, ai rămas tare mic, a spus Vântișor. Obosești?

– Puțin, a recunoscut norul. Dar îmi place ce am văzut pe drum.

– Atunci te port eu mai departe, a răspuns vântul. Tu odihnește-te puțin și privește înainte. Cred că nu mai avem mult până la mare.

Spre zori, orizontul s-a făcut albastru și larg. Marea! Valuri joase veneau și plecau, cântând șșș. Un val mic, numit Valu, a sărit în sus când l-a văzut pe Pufi și l-a stropit voios.

– Bine ai venit! a strigat Valu. Ai ajuns!

– Sunt foarte mic, a recunoscut Pufi, rușinat. Am dăruit aproape tot.

– Dar ia uite, a râs Valu. Marea îți dă totul înapoi, picătură cu picătură.

Soarele a încălzit marea, iar din ea s-au ridicat aburi ușori, ca niște fulgi de lână. Pufi i-a primit, a crescut din nou, mare și pufos, mai alb decât înainte. Mulțumit, a privit în urmă, spre munții albaștri, spre orașe, spre toți copiii care dormeau liniștiți.

Seara, Pufi s-a întins deasupra mării și și-a închis ochii. Valu îi cânta încet șșș-șșș, iar Vântișor abia mai adia. Pe cerul liniștit, norul dormea sub stele. Departe, spre uscat, se vedeau luminile orașelor prin care trecuse. Pufi visa munții, floarea și marea pe care ajunsese s-o cunoască.

De vorbă după poveste

• Încotro voia să ajungă norul Pufi?
• Ce a făcut Pufi când a văzut floarea însetată?
• Ție ți-ar plăcea să dăruiești ceva? Ce ai dărui?