Visele de la fereastră

Sara avea șase ani, cozi lungi și o fereastră mare care dădea spre grădină. În fiecare seară, mama îi dădea voie să deschidă fereastra, doar un pic, ca să intre aer proaspăt și să audă greierii. Dar în seara aceea, a simțit că aerul era altfel, parcă aștepta ceva.

S-a așezat pe un scăunel lângă fereastră, cu bărbia în palmă. Afară, luna urca peste pomi, iar frunzele foșneau încet. Deodată a văzut ceva mic și albastru, plutind spre ea ca un fir de fum.

– Bună seara, a spus o voce lină. Eu sunt Albastrel.

– Cine ești tu? a șoptit Sara, cu ochii mari.

– Sunt un vis, a răspuns lumina albastră. Mă strecor în camerele copiilor, atunci când fereastra e deschisă. Dar nu intru dacă nu mă lași. Mă lași?

– Te las, a zis Sara și s-a dat la o parte.

Albastrel a intrat, mirosind a sare și a vânt, ca marea în dimineața de vară. S-a rotit o dată prin cameră și a lăsat în urma lui un val de spumă luminoasă. Perdelele s-au umflat ușor, iar Sara a simțit sub tălpi nisip rece.

– Îți arăt marea? a întrebat Albastrel. Delfinii înoată printre valuri și se cheamă cu fluierături. În visul meu este și o broască țestoasă foarte bătrână.

– Mai târziu, a zis Sara. Aș vrea să aștept să vină și alții. Se poate?

– Se poate, a răspuns visul.

Sara a închis ochii o clipă și a simțit cum se leagănă totul ușor, ca pe o barcă. Cineva a mângâiat-o pe frunte cu o adiere de sare. Când a deschis ochii, camera era la fel, cu patul, ursulețul și veioza, dar în aer plutea o strălucire fină, ca un praf de aur și de argint.

Chiar atunci, dincolo de fereastră a apărut o licărire galbenă, veselă, mirosind a miere și a flori de câmp.

– Bună seara! Eu sunt Galbenel! Am o pajiște cu floarea-soarelui, doar pentru tine. Pot să intru?

– Da, te rog, a spus Sara. Albastrel mă așteaptă și el.

Galbenel a început să se învârtă, făcându-și loc printre perne. Camera s-a umplut de raze, ca la prânz. Ursulețul Sarei părea că a prins culoare, iar jucăriile de pe raft zâmbeau.

– Și eu voi sta aici, a spus galbenul. Dar fără să fac prea mult zgomot.

A treia lumină a plutit lângă fereastră, roșie ca un măr copt.

– Mai este loc? a șoptit ea.

– Sigur. Cum te cheamă? a întrebat Sara.

– Roșcată. Eu nu vorbesc mult.

Fetița i-a făcut semn să intre. Visul s-a așezat pe pernă, răspândind miros de mere coapte și scorțișoară.

– Nu e nevoie, a zâmbit Sara. Îmi place cum miroși.

Cele trei vise s-au așezat în jurul ei, pe pat, ca niște pisoi de lumină. Albastrel avea umbră de apă, Galbenel avea umbră de soare, iar Roșcată avea umbră de seară.

– Acum alegi tu, a spus Albastrel. Cu care dintre noi vrei să pleci în noaptea asta?

Sara s-a gândit. Marea era frumoasă, pajiștea era luminoasă, iar mărul copt era cald. Nu putea să aleagă doar una.

– Pot să le am pe toate trei? a întrebat ea.

– Dacă adormi încet, da, a zis Galbenel, râzând. Visele vin pe rând. Mai întâi mergi la mare, apoi la câmp și apoi într-o bucătărie caldă.

– Atunci mă culc, a hotărât Sara. Dar mai întâi închid fereastra, să nu intre frigul.

Fetița a închis fereastra și s-a băgat sub plapumă. Visele erau deja în cameră și s-au strâns în jurul pernei, strălucind blând. Sara a închis ochii și a respirat liniștit, simțind sare, miere și mere coapte. De afară ajungea până la ea cântecul înfundat al greierilor.

A doua zi dimineață, mama a găsit-o dormind cu un zâmbet larg. Pe pervaz, rămăsese o floare mică de câmp, de care nimeni nu știa de unde a venit. Iar în aerul odăii se mai simțea, încă, o urmă de mare, de soare și de scorțișoară.

De vorbă după poveste

• Cine a intrat pe fereastră la Sara?
• Ce culori aveau visele și cum mirosea fiecare?
• Tu ce vis ai vrea să intre la tine pe fereastră?