În satul de la poalele dealului, într-un coteț de lemn plin cu fân proaspăt, locuia porcușorul Pufi. Era roz, rotund și foarte somnoros. Dar Pufi avea o taină pe care nu o știa nici chiar el: în fiecare noapte, când adormea, sforăia în versuri. Fânul mirosea a vară și a soare, iar grâul se legăna dincolo de gard.
Nu știa asta însă, pentru că dormea. Într-o seară, Ana, fetița cu pălărie de paie, a venit să-i aducă de mâncare și a rămas cu urechea lipită de gardul de scânduri.
– Pufi? a șoptit ea. Ce spui acolo?
Pufi sforăia: „Hrr-pâș, hrr-pâș, luna-i sus și eu sunt dus!”
Ana a deschis ochii mari.
– Pufi sforăie ca un poet! Dar se aude atât de frumos! a zis ea. Mâine dimineață îl rog pe bunicul să vină și el.
De dimineață, Ana a alergat spre bunicul, dar Pufi era încă ghemuit în fân și nu știa nimic.
– Pufi, ai sforăit toată noaptea în versuri! a strigat Ana, râzând. Știai?
Pufi a ridicat capul ciufulit.
– Eu? Sforăi? a întrebat el, rușinat. Vai, mă doare nasul de rușine! Ce o să spună satul?
– O să spună bravo! a zis Ana.
Dar Pufi nu a crezut-o. În seara aceea a refuzat să doarmă. Își freca ochii, număra stelele, bea apă, mânca ghinde și iar număra stele. Spre miezul nopții, pleoapele i-au căzut, iar nasul lui a început iarăși: „Hrr-pâș, hrr-pâș, bună seara, lunii mele cu felinar de aur!” Afară, greierii au tăcut, parcă ascultând.
Domnul Cocoș, care dormea în coteț, a ridicat o aripă.
– Cine face gălăgie la ora asta? a bombănit el. Am de cântat la cinci dimineața! Pufi, taci odată!
Dar apoi a tăcut el însuși, ascultând. Versurile erau frumoase, dulci ca mierea.
Pe cărare a venit bunicul Ion, cu felinarul.
– Cine recită poezii pe aici? a întrebat. Am auzit un cântec pe care l-am uitat de mult.
Ana i-a arătat cotețul. Bunicul și-a pus mâna pe inimă și a zâmbit larg. Casele aveau ferestrele luminate și ușile larg deschise, iar mirosul de pâine caldă se amesteca cu cel de fân.
Vestea s-a dus din casă în casă, ca un fluture de seară. În noaptea următoare, jumătate de sat s-a strâns în fața cotețului, pe vârfuri, cu pături și cu ceaiuri calde. Toți tăceau, ca să nu-l trezească pe poet. Toate lămpile din sat s-au stins, ca să nu-l deranjeze.
Pufi a început să sforăie:
– Hrr-pâș, hrr-pâș, luna-i sus, eu la somn demult m-am dus. Vine-un nor ca un căluț să mă plimbe-n vis drăguț.
Un copil a chicotit, iar câțiva oameni au aplaudat. Un greier și doi licurici se opriseră aproape. Ana privea porcușorul, întrebându-se dacă larma nu avea să-l trezească.
Pufi s-a trezit din cauza aplauzelor. Când a văzut oamenii, s-a tras înapoi în fân. Ana s-a apropiat încet.
– Îmi pare rău că te-am trezit, i-a spus. Ne-au plăcut versurile tale, dar trebuia să te întrebăm înainte să venim atâția.
Bunicul a făcut semn spre poartă. Oamenii s-au retras, lăsându-i porcușorului liniștea de care avea nevoie.
– Credeam că sforăitul meu este urât, a șoptit Pufi după un timp.
– Nouă ne-au plăcut rimele, a răspuns bunicul. Dar nu trebuie să ne faci un spectacol. Poți dormi în liniște.
Ana s-a așezat lângă ușă, fără să intre.
– Dacă vrei, ne povestim dimineața. Și dacă vrei să stai singur, este în regulă.
Pufi a ridicat urechile.
Porcușorul s-a gândit, apoi a zâmbit.
– Puteți asculta uneori de la poartă, dar puțin și fără aplauze, a spus el.
– Așa facem, a promis Ana.
– Iar dacă spun că vreau liniște, închidem concertul.
Bunicul a încuviințat. Pufi nu se mai simțea dator să fie poet pentru toată lumea. Era doar el, cu somnul și rimele lui năstrușnice.
De atunci, când Pufi era de acord, Ana și bunicul ascultau puțin de la poartă. Apoi plecau, iar cotețul rămânea liniștit. Domnul Cocoș mai bombănea uneori, dar învățase și el două rime. Pufi dormea mulțumit în fân. Nu devenise mai valoros fiindcă lumea îl aplaudase; doar aflase că putea fi primit cu blândețe, așa cum era.
De vorbă după poveste
- De ce se rușina Pufi de sforăitul lui?
- Cum au reacționat oamenii din sat când au auzit versurile?
- Ce lucru îți place la tine și ai vrea să povestești?
Lasa un comentariu