Orașul de sub lac

În fiecare vară, Ioana mergea la bunicul Tănase, lângă un lac înconjurat de dealuri. Avea zece ani și îi plăcea să deseneze malurile, bărcile și păsările.

– Lacul acesta are o poveste pe fund, îi spunea bunicul.

– Una cu pești?

– Și cu pești. Dar mai ales cu oameni.

Ioana păstra în caiet o pagină goală pentru povestea aceea.

Într-o dimineață, apa scăzuse după secetă, iar un acoperiș vechi se vedea în larg. Bunicul a dus-o cu barca până în apropiere. Au privit țiglele acoperite de alge. Atunci, lângă barcă a apărut un peștișor argintiu.

– Eu sunt Șprot, a spus el. Moș Somn vă așteaptă.

Ioana s-a uitat la bunicul. Și el auzise vocea subțire a peștelui.

Șprot a împins spre Ioana o bulă argintie, mare.

– E fermecată. Înăuntrul ei vei putea respira și vorbi sub apă, a explicat el. Te întoarce la barcă atunci când dorești.

– O aventură ca în povești, a șoptit bunicul.

Ioana a atins bula. Aceasta i-a înconjurat capul ca un glob transparent, iar apa a ridicat-o de lângă barcă.

Bula a coborât-o încet, cu Șprot înotând înainte. Ioana purta costumul galben, dar nu simțea frigul: magia o învăluia ca o rază caldă. În adânc se vedeau case de piatră, o fântână și o stradă pavată.

– Chiar există un sat aici! a spus ea în globul argintiu.

– Oamenii au plecat, dar casele încă spun povești, a răspuns Șprot.

Au ajuns în piața satului, unde plutea un somn uriaș, cât o barcă. Mustățile lungi se mișcau iar ochii păreau blânzi și obosiți.

– Bună ziua, Ioana, a spus el. Eu sunt Moș Somn.

– De unde îmi știi numele?

– Bunicul tău îl rostește când trece cu barca. Vocile călătoresc prin apă, iar eu ascult de foarte mult timp.

Ioana s-a apropiat de fântână, fără să atingă zidurile.

– Câți ani ai? l-a întrebat pe paznic.

– O sută, cred, a răspuns el. Când eram mic, înotam în râul din vale. Apoi, oamenii au făcut barajul, iar apa a crescut peste sat.

– Și tu ai rămas?

– Da. De atunci, acesta este orașul meu, cu străzi pentru pești.

– De cât timp sunt casele sub apă? a întrebat Ioana.

– De șaizeci de ani. Oamenii s-au mutat pe dealuri înainte să se umple lacul. Bunicul tău era copil atunci.

Ioana și-a amintit că Tănase îi arătase o fotografie veche.

– Deci nu vorbea despre un sat dintr-o poveste inventată, a spus ea. Vorbea despre locul în care crescuse.

– Aici locuia un cizmar, a povestit Moș Somn, arătând o casă. Lângă fântână era o femeie care cânta dimineața. Iar la poarta albastră stătea familia bunicului tău.

– Cum ai aflat toate acestea?

– Am ascultat oamenii de pe mal, apoi pe cei care reveneau cu bărcile. Mi-au lăsat, fără să știe, bucăți din amintirile lor, a răspuns somnul.

– Dar eu nu pot povesti la nesfârșit, a continuat paznicul. Mi-ar plăcea ca oamenii să-și amintească împreună, nu doar să privească apa.

– Eu pot să încep o carte, a spus Ioana. Îl voi întreba pe bunicul. Și pe ceilalți care au trăit aici.

Somnul a clipit încet.

– Atunci îți voi spune întâi povestea cățelușului pierdut lângă pod.

Ioana a ascultat despre un băiat care își căutase cățelul trei zile. Îl găsise dormind în șopronul vecinilor, lângă un sac de făină.

– Bunicul meu a avut un câine alb! a spus ea.

– Poate el îți poate spune continuarea, a zâmbit Moș Somn.

Ioana i-a mulțumit și s-a gândit la barcă. Bula a ridicat-o spre lumina suprafeței.

Bunicul o aștepta acolo, urmărind lumina argintie. Când Ioana s-a întors lângă el, bula s-a desprins de pe capul ei și a plutit pe apă.

– Am văzut poarta albastră! a spus fetița. Și am auzit despre un cățel găsit într-un șopron.

Tănase a rămas nemișcat.

– Câinele meu, a șoptit el. Îl găsisem la vecinul care măcina grâu.

La mal, bunicul i-a adus prosopul și s-au așezat lângă barcă. I-a povestit cum plecase din sat la opt ani, cu familia, ducând câinele într-un coș.

– Credeam că nimeni nu mai vrea să audă asemenea lucruri, a spus el.

– Eu vreau, a răspuns Ioana. Și vreau să le scriu. Îmi arăți și fotografiile tale, când ajungem acasă?

În zilele următoare, Ioana a revenit cu bunicul și cu barca. Bula fermecată o aștepta lângă Șprot. Sub apă asculta și privea; pe mal desena casele și nota poveștile. Bunicul adăuga nume, întâmplări și lucruri pe care peștii nu le puteau cunoaște.

– Aici trebuie să scriem cine ne-a povestit, spunea el. Uneori, doi oameni țin minte diferit aceeași zi.

Au vorbit și cu alți foști locuitori. La sfârșitul verii, cartea era gata: „Povestea satului de sub lac”. Ioana și bunicul au dus-o la biblioteca de pe deal. Bătrânii au recunoscut porți, grădini și chipuri din fotografii.

– Am uitat de părul din curte! a spus o femeie.

– Mai avem pagini pentru alte amintiri, a răspuns Ioana, deschizând caietul.

În vizita din acea vară, Ioana i-a povestit lui Moș Somn despre carte și despre oamenii adunați la bibliotecă. Șprot înota în jurul lor, în cercuri.

– Acum pot să mă odihnesc mai mult, a spus somnul. Poveștile nu mai stau doar la mine.

– Și nici doar într-o carte, a adăugat Ioana. Oamenii au început să vorbească între ei.

În fiecare vară, Ioana și bunicul au revenit cu barca. Uneori doar priveau apa și povesteau; alteori, Șprot aducea bula argintie. Ioana cobora să-i spună paznicului ce se mai întâmplase pe deal.

– Satul crește în amintirile oamenilor, îi spunea ea.

Iar Moș Somn închidea ochii mulțumit. Deasupra, bunicul aștepta lângă vâsle, cu încă o poveste pregătită pentru nepoata lui.

De vorbă după poveste

• Cine era Moș Somn și de ce a rămas în orașul de sub lac?
• Cum a ajutat Ioana ca satul să nu fie uitat?
• Tu ce loc sau ce poveste din familia ta ai vrea să nu se piardă?