Sofia visa în fiecare noapte, dar dimineața uita adesea ce visase. Într-o seară, după ce mama i-a spus noapte bună, a închis ochii și s-a pomenit într-o grădină necunoscută. Era noapte, dar totul strălucea: petalele, frunzele și chiar pietrele din cărare. Iarba înaltă îi atingea ușor gleznele.
– Bună seara! a spus o voce subțire. Eu sunt Tia, grădinarul de noapte.
Din pământ a ieșit o cârtiță mică și rotundă, cu ochelari de aur și mănuși de pânză. Pe umărul ei se aprinsese un licurici.
– Și el este Licu, a adăugat Tia. Luminează unde sap eu.
– Unde sunt? a întrebat Sofia, privind în jur.
– În Grădina Viselor, a răspuns Tia, mândră. Aici crește câte o floare nouă pentru fiecare vis frumos al copiilor din lume. Uite!
Cârtița a arătat un strat de flori albastre, care cântau încet, ca niște clopoței, și un tufiș de flori roz, care mirosea a prăjitură caldă.
– Cine le plantează? a întrebat Sofia.
– Visele, a răspuns Tia. Când un copil visează un zmeu roșu, apare o floare cu petale de zmeu. Când visează o prăjitură, înflorește una care miroase a vanilie.
– Aș vrea să plantez și eu ceva, a spus fetița, apropiindu-se de straturile luminoase.
Atunci Sofia a observat un colț al grădinii unde pământul era gol și întunecat. Nu creștea nimic, doar câteva ierburi negre și zbârlite. Se simțea un frig ciudat, iar Licu a bâzâit mai încet, de teamă.
– Ce este acolo? a întrebat Sofia.
– Colțul viselor neplăcute, a spus Tia. Încă n-am aflat cum să-l îngrijesc. Semințele rămân ascunse printre ierburile acestea.
– Putem încerca împreună? a întrebat fetița.
Cârtița a încuviințat, iar Licu s-a apropiat, luminând un fir subțire de iarbă.
Sofia s-a uitat atent la una dintre ierburile negre. Se gândea la un vis urât pe care l-a avut cândva, cu un câine mare și morocănos. Atunci i-a venit o idee: dacă îl imagina altfel? A închis ochii și a șoptit:
– În visul meu, câinele cel mare se oprește, a șoptit Sofia. Își așază botul pe labe și mă așteaptă. Eu îi rostogolesc o minge, iar el dă din coadă.
Iarba întunecată a tremurat. Din pământ s-a ivit un mugur galben și s-a deschis într-o floare cu petale ca niște urechi pufoase.
– Uau! a strigat Tia, cu ochelarii căzuți pe nas. Floare de câine blând! N-am mai văzut așa ceva!
– Dacă îți schimbi visul în minte, crește o floare, a șoptit Licu, aprinzându-se tare.
– Hai să încerc și cu altele, a zis Sofia, ridicându-se.
Sofia a trecut prin tot colțul întunecat, vorbind cu fiecare vis urât și dându-i un sfârșit bun. Un întuneric mare a devenit o noapte cu licurici. Un zgomot înfricoșător a devenit un cântec de lăutar. Un monstru verde a devenit un prieten cu pene, care știa să facă bule de săpun.
Pe rând, ierburile negre au înflorit: albastre, argintii, portocalii. Colțul întunecat s-a umplut de culoare, iar frigul a dispărut. Tia plângea de bucurie, cu mâinile în mănuși, iar Licu zbura în cercuri, strălucind ca un mic artificiu.
– Sofia, am găsit o cale nouă de a îngriji colțul acesta, a spus Tia.
– Am încercat un alt sfârșit pentru vis, a răspuns fetița.
– Și putem mai încerca, a adăugat Licu.
Tia a netezit pământul lângă flori. Acum nu se mai ferea de colțul întunecat.
Cerul s-a luminat ușor, iar flori mari și mici s-au deschis, una după alta, ca niște lumini de sărbătoare. Sofia s-a întins pe iarbă, între florile cu miros de vanilie. Tia i-a pus o frunză lată drept pătură, iar Licu s-a ghemuit în părul ei, ca o stea mică.
Dimineața, Sofia s-a trezit în pat, cu o petală mov în palmă. Mirosea a grădină. A pus-o lângă pernă și a zâmbit. În seara următoare, când mama i-a spus noapte bună, fetița și-a închis ochii. Își închipuia deja o floare nouă și un licurici care îi lumina cărarea.
De vorbă după poveste
- Ce se întâmplă în Grădina Viselor când un copil visează ceva frumos?
- Ce a făcut Sofia cu visele urâte?
- Tu ce vis frumos ai vrea să crească în grădină?
Lasa un comentariu