Într-un oraș vechi, cu străzi de piatră și case înalte, locuia un băiat pe nume Teo. În fiecare seară, când se făcea întuneric, se aprindeau lămpile de pe stradă, una câte una. Teo nu știa că, în ora de dinaintea somnului, lămpile aveau un obicei neobișnuit.
Într-o seară, Teo s-a întors târziu acasă, cu fularul verde înfășurat în jurul gâtului. Strada era pustie, iar lămpile străluceau încet, ca niște ochi obosiți. Deodată, lampa cea mare, aurie, care stătea la colț, a tușit și a început să vorbească.
– Bună seara, tinere, a spus Lampa Aurie. Ești prima ființă care ne aude de mult timp.
– Lămpile vorbesc? s-a mirat Teo, cu ochii mari.
– Doar înainte de a ne stinge, a zâmbit lampa. Atunci fiecare dintre noi spune câte o poveste. Vrei să asculți?
– Bineînțeles! a spus băiatul, așezându-se pe bordură.
Lampa Aurie a povestit despre un vapor de hârtie care a străbătut un șanț plin cu ploaie și a ajuns în mare. Avea o voce caldă și adâncă, iar cuvintele ei curgeau ca mierea. Când a terminat, lumina i s-a micșorat și s-a stins cu un clic mic, ca o respirație.
– Ce frumos, a șoptit Teo.
– Bună seara! a strigat atunci o altă lampă, cu sticlă verde. Acum e rândul meu! Eu povestesc despre o pisică plină de gânduri care urmărea luna pe acoperișuri!
– Și ce s-a întâmplat? a întrebat Teo.
– Ei, a râs Lampa Verde, a prins-o pe lună... dar vă spun tot restul într-o clipă!
Lampa Verde a povestit despre pisica ce voia să prindă luna și a găsit-o într-o căldare cu apă, dar de fapt era doar reflexia ei. Teo a râs de câteva ori, iar lampa se zgâlțâia de râs. Când a ajuns la final, a făcut un ochi mic, a căscat și s-a stins cu un fâs.
Una câte una, lămpile au povestit: una despre o floare de gheață, alta despre un călător cu clopoței, alta despre un bunic care făcea zmeie. Teo asculta cu bărbia în palmă. Pe rând, strada se întuneca, iar el simțea cum i se îngreunează pleoapele, dar nu voia să plece.
La capătul străzii, într-un colț, mai rămăsese aprinsă o lampă mică, de lumină albă și tremurătoare. Nu spusese niciun cuvânt. Teo s-a apropiat de ea, încet.
– Acum este rândul tău, nu-i așa? a întrebat Teo blând.
– Eu... nu am o poveste potrivită, a șoptit Lămpița. Sunt mică și nu am văzut nimic important.
– Poate ai văzut un lucru mic care ți-a adus bucurie, a spus băiatul. Mi-ar plăcea să-l aud.
Lămpița a tăcut o vreme, apoi a început să povestească, cu glas subțire. Povestea unui copil care își lăsase fereastra deschisă și care o privea în fiecare seară, ca să-i spună noapte bună. Povestea unei mame care o saluta, iar ea, în loc de răspuns, tremura de bucurie. A fost cea mai scurtă și cea mai caldă poveste din noapte.
– Ei, vezi? a zâmbit Teo. Ai spus cea mai frumoasă poveste: despre cineva care te iubește.
– Chiar așa crezi? a întrebat Lămpița, cu lumina mai strălucitoare.
– Da. E povestea ta, și nimeni altcineva nu o putea spune.
Lămpița a mai strălucit câteva clipe, ca o steluță. Apoi și-a domolit lumina, păstrând doar un licăr alb și moale.
– Acesta poate rămâne aprins cât mă odihnesc, i-a șoptit lui Teo.
Băiatul i-a urat noapte bună. Orașul era liniștit, iar poveștile păreau să plutească încă între case.
Teo a pornit spre casă. Și-a pus fularul și căciula în cuier, s-a îmbrăcat în pijama și s-a băgat sub pătură. Prin fereastră se vedea licărul alb al Lămpiței. A zâmbit și a închis ochii, amintindu-și povestea ei. Afară era liniște, iar în cameră îi era cald.
De vorbă după poveste
- Ce face fiecare lampă înainte să se odihnească?
- De ce nu voia Lămpița să spună o poveste?
- Tu ce poveste frumoasă ai putea spune despre ziua ta?
Lasa un comentariu