Trenulețul somnului

Când soarele s-a ascuns după blocul din fața casei și lumina din cameră s-a făcut galbenă, s-a auzit un sunet ușor: tuf-tuf, tuf-tuf. Nimeni nu l-a observat la început. Dar Ana, sora lui Dani, a ridicat capul de pe pernă și a spus:

– Dani, auzi? Vine ceva!

De sub pat a ieșit un trenuleț albastru, cu geamuri rotunde și un felinar mic în față. Roțile nu făceau zgomot pe covor, doar tuf-tuf, tuf-tuf, ca un suspin blând.

– Bună seara, a zis trenulețul. Eu sunt Tuc. Sunt trenul somnului și adun copiii pentru Țara Viselor.

– Eu nu mă duc nicăieri, a spus Dani, cu brațele încrucișate. Mie nu mi-e somn.

– Nici nu trebuie să-ți fie, a zâmbit Tuc. Se urcă oricine vrea să vadă un drum frumos. Poți să te uiți pe geam și atât. Dacă nu-ți place, ne oprim.

– Atunci bine, a cedat Dani.

Vagonul s-a lărgit ca prin farmec. Ana a luat ursulețul, iar Dani și-a luat pătura. Au urcat împreună pe banca moale, sub stelele mici de hârtie care atârnau pe pereți.

– Țineți-vă bine! a spus Tuc. Plecăm. Tuf-tuf, tuf-tuf, hai la somn, hai la somn!

Trenulețul a ieșit din cameră și a luat-o pe holul îngust, unde ceasul din perete ticăia încet. Pe lângă geamuri treceau umbre blânde: pantofii din hol, haina atârnată, umbrela albastră. Toate erau liniștite, ca niște animale adormite.

– Cât de încet merge, a șoptit Ana.

– Așa merge trenul somnului, a răspuns Tuc. Nu se grăbește. Aveți timp să priviți tot ce vă place.

Dani a căscat fără să vrea. Și-a pus mâna la gură.

– Ți-e somn? a întrebat Ana.

– Nu, doar mă întind, a zis el, cu ochii pe jumătate închiși.

Tuc s-a oprit în fața unei uși mici, pe care nu o văzuseră niciodată. Din spatele ei venea o muzică de clopoței.

– Aceasta este prima stație: Pădurea Pernelor, a spus el. Aici copacii sunt moi, iar frunzele sunt de pluș. Puteți coborî să le atingeți.

Au coborât. Ana a atins un copac și a simțit o mângâiere moale. Dani a găsit o frunză mare și s-a întins pe ea.

– Ce moale! a murmurat el. Aș sta aici o veșnicie.

– Putem rămâne puțin, a zis Tuc. După aceea vă arăt un loc cu iarbă cântătoare.

Au urcat din nou și trenulețul a pornit. Tuf-tuf, tuf-tuf, hai la somn, hai la somn. Pe geamuri treceau lacuri liniștite și nori albi ca spuma. Ana își sprijinise capul de peretele vagonului, iar ursulețul i se cuibărise la gât.

– Mi-e somn, a șoptit ea.

– Și mie, a recunoscut Dani în sfârșit, cu un căscat mare. Dar eu am spus că nu mi-e.

– Somnul vine uneori pe tăcute, ca un pisoi, a spus Tuc încet.

Copiii s-au așezat unul lângă altul pe banca vagonului, cu pătura peste ei. Ana a strâns ursulețul la piept.

Următoarea stație a fost Câmpia cu Cântece de Leagăn. Iarba era înaltă, iar fiecare fir cânta o notă mică, domoală. Tuc a încetinit și mai mult. Roțile abia se mișcau.

– Ajungem, a murmurat el. Țara Viselor este chiar după deal.

Dar când s-a uitat în vagon, Tuc a văzut că cei doi copii dormeau adânc. Ana ținea ursulețul la piept, iar Dani zâmbea în somn, cu mâna sub obraz. Trenulețul s-a oprit fără un sunet.

– Noapte bună, a șoptit el.

Tuc a făcut calea întoarsă mai încet decât oricând. Când a ajuns în camera copiilor, vagonul a strălucit ușor. Ca prin farmec, Ana și Dani s-au pomenit fiecare în patul său, cu pernele moi sub cap și pătura bine așezată. Trenulețul s-a făcut din nou mic, gata să se odihnească și el.

Tuc s-a strecurat sub pat. Mai târziu, mama a intrat în cameră și i-a găsit pe copii dormind cu fețele senine. Felinarul trenulețului a pâlpâit o singură dată, ca un licurici, apoi s-a stins. În toată casa se auzeau numai tic-tacul ceasului și răsuflările liniștite ale celor doi frați.

De vorbă după poveste

• Cum se numea trenulețul și unde ducea copiii?
• De ce nu voia Dani să se urce la început?
• Tu cu ce tren ai merge în Țara Viselor?